Mancini v-a lucrat aici?

Hai s-o zicem p-aia dreaptă: englezii au inventat regulile la fotbal, au făcut prima federație și-au început să se laude cu noul regulament al lovitului unei chestii cu piciorul prin toate porturile. N-aș zice că au inventat chiar fotbalul (dar e o discuție filosofică fără răspuns acolo) și mă deranjează aroganța cu care spun că vor aduce fotbalul ”acasă” încă din ’96,  când au scris cântecul ăla transformat în odă a autoironie.

În fine, inventatori sau simpli reglementatori, cert e că nu se prea pricep la fotbal și asta îmi pare incontestabil atât din rezultatele avute, cât și așa, după vorbă, după port și după gusturi democratice. Cu greu putem găsi foști sau actuali fotbaliști sau antrenori englezi care să fie categoric în primii 100 din istorie sau în primii 10 din prezent. Și nici nu trebuie să fie așa buni la fotbal, las-o naiba, dar câte calități vreți, bă, englezilor, să aveți în viață? Rămâneți printre cei mai buni la umor, afaceri (printre care și cea mai tare afacere din fotbal, Premier League, care aduce în țară puhoaie de specialiști străini în fotbal), tradiții decente și altele, inclusiv cei mai buni la glorificarea alcoolului în cultura populară.

Și adevărul e că-n viață te și definește atitudinea, nu neapărat acțiunea în sine. Și rușii beau, dar pe ei îi credem niște bețivi nenorociți când îi vedem bând, în timp ce pe englezi îi vedem ca pe niște lorzi rafinați care apreciază acea gură de scotch cu ani de istorie regală în spate. Când faci orice faci cu aroganță și cu o istorie a puterii de sute de ani (putere luată inițial cam cum a fost luat și penaltiul din semifinale, cu forța), puțimea lumii (am vrut să scriu cu L, dar nu cred că-mi dă Meșter voie)  începe să-ți scuze toate comportamentele negative și să găsească multe părți pozitive în ele.

Cronicile de la Euro 2020 îți sunt oferite de Epson

Putem găsi multe părți pozitive în multe lucruri, dacă suntem buni la logică și retorică. Până și în moarte sau în efemeritatea existenței. Dar nici Socrate sau marii sofiști înșiși nu cred c-ar putea găsi părți pozitive în stilul de management zgârcit, împiedicat, inexplicabil și – hai să n-o mai dăm pe după gard – de-a dreptul hâd al lui Southgate. Anglia a chinuit fotbalul cum l-a chinuit și la Mondialul trecut, a câștigat cu noroc – sau în orice caz, fără să impresioneze – și cred că merita, la fel ca acum trei ani, să se oprească în semifinală, măcar cât să nu mai vedem o echipă stând cu fundul în poartă la scor egal și-n finală. Mondial trecut la care, apropo, Italia nu s-a calificat.

Nu mai zic că poate așa, cu Italia – Danemarca, am fi fost scutiți de priveliștea neplăcută a unor tribune goale la festivitatea de premiere. Deși gazdele umpluseră Wembley-ul (într-o altfel admirabilă haiducie, că cică legal aveau voie să intre doar 75%) ca niște sardine încălecate în oțet sau în whisky sau în fine, în momentul în care Chiellini a ridicat meritata cupă deasupra capului, pe Wembley mai rămăseseră doar fanii Italiei și câteva sute, poate mii, dar nu multe, de englezi decenți.

Gareth Southgate, ca să revenim, este un Mike Bassett prin excelență. Pentru cei care nu au văzut filmul, Mike Bassett era un tâmpit ajuns selecționer al Angliei, personaj ficțional dar aproape ubicuu printre managerii Naționalei Angliei, într-una dintre cele mai bune comedii despre și cu sport pe care le puteți vedea, apropo. După toate deciziile ciudate și fără succes pe care mi-e lene să le amintesc, lui Mike Southgate îi va atârna toată viața deasupra capului ca un drob de sare acel moment din minutul 119, când i-a băgat pe Sancho și Rashford doar ca să bată penaltiuri. Și ambii au ratat. Nu mai zic că l-a scos și pe bietul Henderson (care doar ce intrase, ce i-o fi făcut?) doar ca să bage arma secretă, pe Rashford. Ba a mai ratat și Saka, pe care-l trimisese în teren în ultimele 20 de minute de timp regulamentar, și care a ajuns să bată al cincilea penalty de pe lista Angliei și al treilea ratat. De ce a bătut Saka la 19 ani și puțin peste 50 de meciuri jucate în Premier League penalty-ul decisiv, întrebați? Din același motiv pentru care Phil Foden i-a zis frizerului că vrea ”tunsoarea asta!”, și apoi a arătat poza cu Miley Cyrus de lângă oglindă. There isn’t any!

Dar prea mult despre Southgate și prea puțin despre vedetele și oamenii mișto ai finalei, adică Mancini și toți jucătorii de pe teren. Am ținut cu Italia la tot turneul și nu înghit Anglia de când mă știu, dar m-au impresionat fotbaliștii Angliei în primele 20 de minute. Au fost intenși, inspirați, decisivi și curajoși și, dacă ar fi continuat așa, cred că puteau câștiga lejer. Italienii, în schimb, au luat un gol necaracteristic la începutul meciului, dar asta i-a transformat cumva în eroii întregii planete pe măsură ce bătălia pentru adusul a casa în loc de home continua. Bieții englezi n-aveau oricum prea mulți suporteri din afara Angliei,  dar ceva în stilul insuportabil al lui Southgate și mai ales în situația Italiei, care din minutul 3, când Shaw a trântit un șut plat ca aluatul de pizza pentru 1-0, a muncit exemplar și lăudabil, cu sclipiri de fotbal clasic pe alocuri, i-a făcut și pe mulți dintre fanii de ocazie ai Angliei să întoarcă armele prin a doua repriză.

Lipsiți de vedete și de poleiala PR-ului infinit mai puternic al Angliei, cu a șaptea șansă la câștigarea turneului la început de competiție, c-am întrebat special jos, la casa de pariuri de la parterul blocului, Italia a arătat că redefinirea filosofică a fotbalului din peninsulă pusă la cale de o mână de oameni acum 3 ani este un mare succes, dar nu neapărat și că Immobile e-un mare atacant.  Și da, am făcut intenționat așa lungă fraza trecută, că mi se pare amuzant să vă duc așa prin idei ca un Marquez căzut în dizgrație.

Cu toată priceperea lor clar superioară, italienii au egalat, totuși, norocos, cu un gol al lui Bonucci după un corner bâlbâit de englezi la care Verratti (și el mai mic decât Sterling, domnule Mironică, apropo, nu doar Insigne) a plutit în plonjon către minge ca un zeu englez de 1,68. Dar una peste l’altra au jucat creativ și total, cu o tactică fluidă și etern schimbătoare, mai ales după ieșirea din a doua repriză a lui Immobile, ocazie cu care au rămas fără vârf ca Anglia fără fotbaliști legendari după toată istoria asta lungă a fotbalului.

Insigne și pe alocuri Cristante au continuat să apară acolo, în gaura apărării Reginei, iar Italia a continuat să continue să aibă ocaziile mari și la 1-1. Ca să nu mai zicem că simplul fapt că li s-au accidentat cei mai buni jucători ai echipei și probabil ai turneului, Chiesa și Spinazzola, a făcut-o probabil pe karma să se supere și să bage la pariuri pe Italia.

Măcar Southgate a reușit, sper, să ia de pe umerii jucătorilor englezi care au ratat la 11 metri tot potopul de înjurături și posibil de rasism – too late – care se putea abate asupra lor. Chiar nu e drept să-i înjuri pe jucători, după ce antrenorul lor a luat deciziile alea de Mike Bassett minus umor și charismă (că Bassett era totuși un tip cald și simpatic).

E adevărat, englezii au fost aproape să câștige primul Euro și primul trofeu major după Cupa Mondială din 1966. Dar ceva în siguranța de sine relaxată, modestă și ingenuă pe care au arătat-o pe tot parcursul meciului Chiellini și Bonucci ne-a făcut pe toți, bănuiesc, să credem măcar un pic că Italia n-are cum să nu ia titlul ăsta, odată ce Bonucci a egalat. Italia a fost de departe cea mai frumoasă echipă din turneu și cea mai bună veste pentru fanii ei este că secretul nu stă în jucători, ci într-o gândire despre fotbal a cărei maturitate o mai egalează, poate, doar germanii.

It’s coming home status: not.

Cititorii susțin cronicile pe Patreon.

Cronicile de la Euro 2020 îți sunt oferite de Epson