Bucătarii profesioniști ne spun asta de o grămadă de ani, chit că noi continuăm să credem și să facem invers: secretul unui preparat reușit stă în special în tehnică și mai puțin în ingrediente. Sau, mai simplu spus, un magician al polonicului poate să transforme orice frunză de leuștean în operă de artă, în timp ce vita kobe va avea textură de anvelopă dacă e lăsată pe mâinile și fundalul sonor al grătaragiilor de la margine de codru.
E fix la fel și-n fotbal: faptul că echipele mari câștigă competiții nu pare să fie vreo filosofie până când îți dai seama că există echipe mari care n-au mai câștigat finalele care contează de pe vremea în care portarii purtau bască și crampoanele ghetelor neutralizau definitiv cariere. Însă asta se întâmplă și pentru că există oameni care au talentul de a transforma apa-n vin, ratările-n goluri și potențialul în legendă la echipe care aparent nu ar avea putere să se strecoare prin crăpăturile lăsate-n statui.
Iar povestea lui Thomas Tuchel, un tip care după față și cătare s-ar potrivi mai degrabă în vreun birou de IT-iști din Dusseldorf, e parte a acestui val. Reprezentant nonconformist al tsunami-ului de manageri germani care a măturat ultimele trei sezoane de Champions League, Tuchel are în plus față de colegii Klopp și Flick faptul că a făcut din fasole bici în timp record și-n condiții de muncă pentru care bugetarii români ar cere urgent spor de stres.
Foto: IMAGOMai mult, versiunea germană modernă a lui Midas nu doar că n-a avut la dispoziție timpul tradițional desfășurării acestei activități de alchimie post-modernă (știți voi, acei ani de construcție a echipei, cum s-a întâmplat cu Liverpool-ul lui Klopp, sau pur și simplu un sistem uns care rulează fin și-i trebuie doar o apăsare apăsată de buton, ca-n cazul Bayern-ului lui Flick). Ci a făcut biciul să urle în ciuda faptului că în ianuarie, acum patru luni, adică, omul călcase în Londra doar ca turist și nu apucase să vadă de aproape stadionul clubului cu care aseară a câștigat Champions League. Dacă mai era nevoie de-o dovadă a faptului că un băiat cu creierii așezați corect poate să schimbe o echipă și că n-are nevoie de o glaciațiune pentru asta, there you have it.
Cronicile meciurilor din UEFA Champions League sunt susținute de cititori. Intri în rândul susținătorilor cu un abonament lunar, primești texte suplimentare și poți citi toate cronicile pe Patreon.
Asta pentru că victoria din finala cu City n-a venit întâmplător, ci este ultimul gândac strivit cu călcâiul pantofului într-o serie pe care băieții de la PSG, ca să evocăm o echipă la întâmplare, n-o realizează decât în sesiunile de Football Manager în care-ți rejoci meciurile până iese cum vrei.
E adevărat că, pentru a ridica un castel de nisip, ai nevoie măcar de o plajă. Și Tuchel a avut-o la Chelsea. Spuneți-i un dram de noroc, dacă vreți, pentru că una e să încerci să câștigi UCL cu Florinel Coman, să zicem, alta e să ai în galantar materii prime precum N’Golo Kanté, Azipilicueta, Rüdiger, Reece James sau Edouard Mendy. Adică oameni care nu se mângâie singuri în baie cu propriile fotografii în brațe, ci știu că atunci când e rost de muncă, se scoate plugul și se ară până când orice groapă de gunoi ajunge leagăn de cultură bio. E adevărat că e nevoie de o mână talentată care să miște manetele corecte în direcția asta. Și Tuchel a băgat fisa unde trebuie începând cu luna ianuarie într-o mașinărie care avea subansamblele potrivite pentru a funcționa impecabil, doar că acestea erau montate aiurea.
Foto: IMAGOApropo de fratele Kante: omul ar merita o cronică, o statuie și câte un teren de fotbal denumit după numele lui în toate suburbiile din care francezii își vor crește (inevitabil, după cum deja știm) viitorii campioni mondiali. După ce a fost omul meciului în ambele manșe ale semifinalei cu Real Madrid, a luat terenul sub braț în finală și a dus în cârcă mijlocul celor de la Chelsea într-un meci în care Guardiola a băgat în teren 5 fundași și 5 atacanți într-o formație experimentală care a părut inspirată mai degrabă din Declar Război decât din fotbalul modern pe care omul îl cunoaște atât de bine.
La fel de adevărat e că, dacă cele două-trei ocazii pe care Foden și Sterling le-au ratat la începutul partidei se transformau în goluri, vorbeam astăzi de geniul lui Guardiola, care a revoluționat încă o dată fotbalul. Așa că-i la fel ca la un penalty executat cu latul, fără efort: dacă portarul sare în partea ailaltă, executantul e doctor în psihologie și un geniu tehnico-tactic. Dacă portarul sare însă pe minge, și-a bătut ăla joc de toată munca colegilor.
Foto: IMAGOTot adevărat e că Chelsea-ul lui Tuchel pare că poate mai mult decât un amărât de 1-0 în finala Champions League cu echipa campioană din competiția internă. Iar cea mai bună dovadă în acest sens este Timo Werner, care a pârlit două ocazii crunte consecutive până să se prindă că ar face bine să nu mai atingă mingile care gravitează în jurul lui și să-i lase pe colegi să bage coana-n ațe. Mi-ar plăcea să văd măcar o dată-n viața asta o echipă stelară care-i are în atac pe Werner și pe Vinicius. S-ar râde bine, iar adversarii ar putea să-și trimită portarul în atac la fiecare fază fără să riște să primească vreun gol. E ca și cum ar intra Simona Halep pe teren în finala de la Roland-Garros cu cel mai nou model ultra-tehnologizat de rachetă de la Wilson, dar ar uita să-i pună racordaj.
Paradoxal, însă, Werner este unul dintre oamenii care au influențat decisiv singurul gol al meciului. Când omul nostru s-a prins că ar putea juca un rol ceva mai serios dacă-i plimbă pe fundași de năsuc și generează culoare pentru colegi, Chelsea a făcut 1-0.
Foto: IMAGOIstoria îl va reține pe marcator, Kai Havertz, pentru că asta vor vedea nepoții noștri pe Wikipedia peste 67 de ani, când vor căuta pe Google povestea finalei sezonului de UCL care s-a jucat fără spectatori în tribune din cauza unui chinez care a decis că vrea să mănânce tradițional, de la țăranii din piață. Dar, ca în cazul unui ceas de colecție, magia e-n mecanism. În cazul nostru, rotițele care au făcut banii să se-nvârtă au fost Werner, care la faza golului l-a transformat pe John Stones în vagon și l-a cărat într-o zonă a terenului în care nu exista nici durere, nici suspin, dar mai ales Mason Mount, al cărui assist ne face să luăm în serios o propunere către UEFA de a considera că la unele pase de gol ar trebui notate ca goluri pur și simplu. S-ar schimba niște statistici în fotbalul mondial și-ar fi un pic cam nedrept pentru Xavi, Zidane și Beckham, de exemplu, dar nu-i niciodată prea târziu să facem dreptate într-o lume strâmbă în care Havertz a devenit singurul nume înscris tabelă după o fază la care până și Șoavă ar fi avut probleme să rateze.
De altfel, până și el s-a prins de mișcarea asta și a preferat să schimbe subiectul când l-au întrebat oamenii de sănătate la finalul partidei:
Cu o varză stricată în stomac, Guardiola și-a băgat echipa-n ședință la pauză și i-a făcut masaj lui De Bruyne, pe umerii căruia urma să șadă șansa celor de la City de a descălci apărarea matricială a lui Tuchel.
Și De Bruyne s-a apucat să descoase lianele, doar că undeva pe la mijlocul reprizei a doua a rămas fără semnal după ce Rüdiger i-a explicat belgianului pe viu cum te simți când te lovești de un zid cu mașina și nu porți centura. Printr-un bodycheck așezat la limita sensibilă dintre tactică de manual și cartea de memorii a lui Sergio Ramos, fratele Antonio l-a trimis pe De Bruyne în brațele unei pungi cu gheață pe care belgianul a purtat-o pe fața groggy în tribune în tot restul meciului. S-a și plâns puțin pe parcurs, semn că umărul lui Rudiger doare pe toate planurile, fizic și psihic.
Cu vârful suliței pierdut în gazon, City a încercat metoda reducerii la absurd pentru tot restul partidei. S-a plimbat mingea, s-au servit milioane de centrări și s-a ratat pe alocuri milimetric. Degeaba. Când n-a fost ciolanul lui Rudiger, a fost capul lui Azpilicueta. Când n-a fost Azpi, a fost James. Când n-a fost James, a fost Mendy. Și când n-a fost niciunul dintre ei, a fost milimetrul, unitate de măsură care a jucat la Chelsea în meciul ăsta.
Știți cine a mai jucat la Chelsea? Kovacic. Care a câștigat a patra oară Champions League, deși a jucat în total fix 17 minute adunate în cele 4 finale.
Între timp, fără niciun fel de legătură cu această finală, Paris Saint-Germain a pierdut titlul în Franța în fața celor de la Lille.
Cronicile meciurilor din UEFA Champions League sunt susținute de cititori. Intri în rândul susținătorilor cu un abonament lunar, primești texte suplimentare și poți citi toate cronicile pe Patreon.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
