Oricum am da-o, acel turneu legendar din 2021 pe care l-a executat Emma la US Open rămâne unul dintre misterele tenisului modern. Inițial, cu toții credeam că asta se întâmplă datorită (sau din cauza?) modului în care a fost executat – fără set pierdut, venită din smoala calificărilor, știți povestea. Dar apoi ne-am lămurit că misterul stă mai degrabă în faptul că, după haiducia de la New York, Emma s-a desumflat ca un maț umflat pentru împănare și uns cu seu amestecat cu aur.
Azi, la patru ani distanță de la momentul ăla, Emma tocmai a câștigat din nou la New York. Prima sa victorie după titlul de atunci. Și nu ar exista vreun mister mai mare pentru tenisul actual decât o Emma care să câștige iar US Open în toamna lui 2025, în epoca în care Iga și Sabalenka au cam luat tenisul pe persoană fizică. La cum s-a prezentat Emma în anii ăștia, e ca și cum ai zice că se întoarce Cenușăreasa, doar că în loc de pantof din sticlă i-au luat ăștia calapod un pantof Nike. Companie care, apropo, face și ea tot ce-i textil posibil să reînvie pasiunea și magia pe tarlaua Emmei: echipamentul din acest an al britanicei e roșu, la fel cum a fost în anul de grație 2021. Zâmbet, zâmbet, dar contractele de imagine-s pe bani.
Robert Prange/Getty Images
Adversara Emmei din turul 1, japoneza Ena Shibahara, a fost genul de jucătoare pe care ai fi tentat s-o consideri periculoasă doar pentru că sună ca un personaj dintr-un film de Kurosawa. Doar că în loc de săbii și onoruri, a venit cu un tenis chinuit și vreo cinci duble ambalate frumos în două seturi. Scorul, 6-1 6-2, nu spune întreaga poveste, dar sugerează un lucru clar: dacă Emma și-a pierdut magia în anii ăștia, a împrumutat-o azi cât să pună trei blesteme și-o incantație peste o adversară pierdută-n propria misiune.
S-o spunem pe-aia dreaptă, Emma a avut și-un dram de noroc de data asta la tragerea la sorți. În anii trecuți a dat de Cornet și de Kenin în primul tur, iar fetele n-au ratat ocazia de a-și trage poză cu ditai rechinul atârnat în băț.
Răducanu a servit decent, a returnat curat și, mai important, n-a părut c-ar vrea să plece mai repede de pe teren ca să prindă o întâlnire de PR, cum se-ntâmpla până mai ieri. E un progres uriaș, mai ales dacă ținem cont că-n ultimii patru ani și-a schimbat antrenorii mai des decât o face CFR Cluj. Ultima dată când am numărat ajunsese la șapte antrenori noi de la US Open-ul de grație până azi, semn că stabilitatea nu e scrisă-n constituția încă firavă a fetei noastre (și-a lor deopotrivă, să ne-nțelegem).
Clive Brunskill/Getty Images
Dar azi a fost diferit. Azi Emma a jucat un tenis simplu, curat, fără floricele, dar și fără decorațiunile kitschoase care i-au sabotat stilul în ultimii ani. Treaba a mers, sistemele au funcționat. Nu știm dacă o să funcționeze și cu adversare care nu se rătăcesc la Flushing Meadows, dar, pentru azi, a fost suficient să ne readucă aminte că fata asta e câștigătoare de Grand Slam, chit că ăsta e singurul trofeu pe care-l are în vitrină.
De aici încolo, fiecare meci e bonus. E ca la reduceri: nu te-ai dus neapărat cu gândul să cumperi, dar dacă găsești pantofii perfecți la jumate de preț, iei cinci perechi, să fie. Iar dacă Emma reușește să câștige încă unul, să știți că de mâine ne declarăm oficial suspecți de superstiție.
US Open 2025 are un damf de de 2021. E încă slab, dar săptămâna viitoare pe vremea asta putem scoate din sertare toate metaforele uitate în dulap de pe vremea în care încă aveam măști păstrate bine-n baie, just in case.
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de Porsche
Ben Shelton trebuie să se simtă tare aiurea în perioada asta a carierei lui. Deși face toate eforturile fizice și mentale pe care le are în raniță pentru a se înghesui în vârful Everestului tenisului mondial, se întâmplă ca toată lumea să vorbească astăzi de vecinii de generație și vârstă Sinner și Alcaraz, care joacă toate finalele care contează și acoperă Social Media ca-n vremurile Fedaliene.
Bașca e și american, țara care încă are impresia că e elasticul din chilot la tenisul masculin, deși Shelton avea un an când ultimul yankeu și-a tras poză cu un trofeu de slam. Iar frustrarea e și mai adâncă dacă luăm în calcul faptul că nu e ca și cum Benito ar sta-ntr-o rână și-ar privi la televizor finale istorice între ăia doi europeni pe care probabil că-i urăște sincer. De exemplu, Shelton a câștigat la Toronto anul ăsta primul lui titlu de Masters. Doar că la Toronto s-a jucat un fel de Segunda Division a tenisului masculin actual (poate ajunge să ne citească Carlitos, deci jumulim americani pe înțelesul lui), pentru că să-i bați pe Fritz în semifinală și pe Khachanov în finală nu-i chiar cel mai mare challenge din tenisul mondial de azi.
Eh. Ca să nu mai rămâie repetent și anul ăsta, Mam’ Mare USTA și Maimița ATP-ul l-au dus pe domnul Ben la Flushing Bay și i-au organizat turneu acasă, poate-poate pe glia strămoșească betonată color în două nuanțe de albastru s-o prinde tenisul mare și de cârlionții ăstuia mic al domnului Shelton. Ben se simte bine aici – a făcut semifinală acum doi ani la US Open, doar că toate calculele se înfig ca oiștea-n gard în primul meci cu d-alde Jannik, Carlos sau Nole, alt european care i-a închis la vremea sa telefonul în nas colegului de peste Ocean.
Primul meci din ediția asta n-a fost cine știe ce. I-a căzut peruvianul Ignacio Buse, un tip inimos, dar care s-a remarcat mai ales prin faptul că a salvat vreo 4 mingi de meci înainte să sucombe.
A sucombat, ce-i drept, onorabil, ca un soldat trimis la luptă cu baioneta împotriva unei drone. Buse a fost simpatic, alert, zglobiu pe alocuri și cu un rever care, dacă închizi ochii foarte tare și-i strângi din pleoape până vezi stele, aduce cu ceva ce-ai mai văzut la un challenger din Lima în 2017. Doar că băiatul nostru a intrat la US Open ca într-un mall în care toate lifturile merg doar în jos. Scorul final, 6-3, 6-2, 6-4, pare că spune tot, dar în realitate spune doar că, dacă Ben Shelton avea chef, se termina și mai repede.
Buse, peruvian cu suflet mare, a trecut pe la New York direct ca turist sportiv, cu o rachetă care încă mai miroase a Challenger. A jucat curajos, a salvat patru mingi de meci, a fugit cât l-au ținut picioarele, dar cam asta a fost toată povestea lui la US Open.
Al Bello/Getty Images
Shelton n-a forțat nimic. A pus serviciul unde trebuie, a trimis tradiționalii ași cu peste 200 la oră ca să bage publicul în ritmul turneului încă de la primul meci pe Ashe la ediția asta de US Open și a lăsat impresia că la fiecare punct ar putea părăsi terenul fără să-și piardă șirul gândurilor. Scorul e curat: victorie simplă, într-un prim tur în care superioritatea s-a văzut clar, fără echivocuri și fără fantezii. Buse a alergat, a transpirat și mai ales a încercat să-și aducă aminte constant de ce s-a apucat de tenis.
Ce urmează? Greu de spus. Shelton e în turul doi, dar traseul devine repede montan. Iar ca să urci muntele ăsta al Slam-urilor, n-ajung nici serviciul de 230 km/h, nici brațul stâng făcut la sală, nici maiourile fără mâneci care adună like-uri. Îți trebuie nerv, cap și o voință care să nu se topească la primul scor strâns. Altfel, băiatul nostru rămâne ce-a fost: un jucător de highlight-uri cu potențial de blockbuster. Problema e că, la Slam-uri, blockbusterul ține 7 acte și nu merge dacă joci doar trailerul.
Când a aflat colega Rebeka Masarova că-n primul tur la US Open 2025 i-a căzut Aryna Sabalenka, probabil că primul gând a fost că și-a greșit viața, bașca turneul. Și e de înțeles: cum să te prezinți cu reverul tău decent și serviciul tău muncit în fața unui blindat de Belarus care urlă în continuare la fiecare punct de-mi trezește vecinii în mijlocul nopții? Apropo: am scăpat la Roland-Garros și la Wimbledon, care se joacă pe lumină, dar la Melbourne și la New York e musai să trimit în avans mesaj pe grupul de whatsapp al străzii. „E totul sub control, nu vă împacientați, suntem în direct cu America și acolo se cam urlă de ceva vreme”.
Cumva, e explicabil: Belarusul nu-i o țară în care zâmbetele să fie la liber, iar Sabalenka poartă-n spate mai mult decât punctele WTA: are și povara celui care trebuie să muncească să-și pună țara pe harta tenisului feminin. Sau pe orice hartă se poate, la o adică – nu-i tocmai o perioadă prietenoasă cu istoria pentru oamenii care-ncearcă să-și facă treaba în patria care l-a dat pe Marc Chagall pe de o parte, dar pe Lukashenko pe de alta.
Divaghez. Sabalenka n-a venit la New York ca să se împrietenească, ci să-și lustruiască coroana câștigată anul trecut, să confirme statutul de lider mondial și, eventual, să bage iar bățul prin gardul rivalelor, cum a tot făcut în ultimele 18 luni. În turul 1, însă, n-a avut nevoie de băț. Doar de un pic de răbdare în primul set, ajuns în prelungiri, și de instinctul de prădător care s-a activat complet în al doilea.
Masarova a fost, cum ar zice comentatorii leneși în limbaj tehnic, victima perfectă. Genul de jucătoare care muncește sănătos, se apără bine, dar nu are cu ce să țină piept avalanșei de la un nivel încolo. A avut câteva momente de lumină, dar în rest a fost înfrigurată ca o studentă în fața unui profesor cu reputație proastă. Rămâne în amintirea televizorului ca o fetișcană care a încercat să danseze cu ursul în pădurea din New York. Ursul te calcă pe bombeuri aici.
Sabalenka, în schimb, a fost cam așa cum o știm: brutală. Și-a câștigat 76% din punctele cu primul serviciu, a dat mai multe winnere decât neforțate (asta e de notat) și, în mod remarcabil pentru o zi cu emoție de debut, n-a avut căderi dramatice de tensiune. A ținut meciul scurt, eficient, fără prea multe brizbrizuri, cu intenția clară de a economisi energie pentru rundele în care o să înceapă turneul pe bune pentru ea.
Cât despre Masarova, dacă ar fi existat un playlist „Cel mai prost matchup posibil pentru tine”, Aryna era prima piesă blocată enervant pe repeat.
Într-o zi obișnuită de Grand Slam, undeva la granița dintre duminică și luni, când noi ne pregătim teșchereaua de birou și când burțile grele ale circuitului încep să se întindă lent prin tururile mici cu gândul la finală, s-a întâmplat o chestie mică și dulce ca o baclava uitată în frigider: Alexandra Eala, 20 de ani, născută-n Filipine, a câștigat primul ei meci la un Slam. Mai important, e prima jucătoare filipineză din istorie care face asta. Un detaliu care pe alocuri poate părea minor, dar în contextul în care țara vine mai degrabă din zona badminton–box, e istorie scrisă cu adidași.
Dar nimic n-a fost minor în meciul cu Clara Tauson, o daneză care fizic e complet diferită de anterioara conațională cu nume din tenis, dar care-i produsă în aceeași fabrică de antipatie în care a fost modelată și onor Wozniacki. Scorul final al meciului a fost o poveste în sine: 6-3, 2-6, 7-6, cu 13-11 în tiebreak-ul decisivului. Adică vreo trei seturi de ping-pong cu emoții, curaj și chiar și-un pic de VAR, pentru că meciurile mari nu se mai joacă fără consultări tehnice.
La 5-4 pentru Tauson în decisiv, Eala a lovit mingea deasupra fileului, iar daneza s-a isterizat de parcă i-a fost subtilizată prăjitura preferată de pe farfurie. Clara a contestat punctul, s-a plâns, s-a fiert, dar tehnologia a zis ce zice de obicei în tenis: “punctul rămâne”. A fost cuiul din proverbialul sicriu pentru Tauson, care pierdea un avantaj monstruos după ce avusese 5-1 în setul decisiv.
Revenind la Eala: fata asta nu vine chiar de nicăieri. A făcut semifinală la Miami (unde a luat bătaie de la Pegula, dar bătaie elegantă, cum e de bon ton), apoi finală la Eastbourne, unde Maya Joint a găsit de cuviință să facă meciul carierei. Între timp, Alexandra a bătut-o de două ori pe Ostapenko, ceea ce înseamnă că avem motive serioase să o trecem pe lista scurtă de favorite naționale. Cine-o bate pe Nănașa primește automat cronici bonus.
Pentru cunoscători, Eala a trecut fugitiv și pe la turneul de la Cluj. A ieșit repede, dar încă nu știa să-și facă check-in la hotel la vremea aia, iar asta nu e motiv de dat ochii peste cap. Ci un reminder să vă luați bilete la turneele locale. În tenisul de azi, nu știi niciodată când fata care iese azi în turul 1 ajunge să bage bățul prin gard în top 10 peste șase luni.
Nu știm încă dacă Alexandra Eala e viitorul, dar știm sigur că e prezentul în Filipine. Și, de azi, și un pic din prezentul US Open-ului. Mai e drum lung, dar când urci Everestul cu rucsacul plin de prime duminici, fiecare pas contează.
Cronica asta ar trebui să-nceapă ca un banc: un rus, un francez și-un fotograf intră pe teren. Și poate că asta ar fi cea mai potrivită variantă de lucru, pentru că-n rest nu prea obișnuim să comentăm ieșirile în decor ale rușilor, care pare c-au lipsit in corpore de la cursurile de management al furiei. Ne-ar bucura să fie doar în tenis, dar, așa cum știm, se întâmplă cam peste tot.
Pe Medvedev îl știam ca pe-un matematician care și-a rătăcit caietul cu ecuații la marginea terenului de tenis. Dădea mereu senzația aia de băiat fără mușchi, dar care-ți ia gleznele la trântă de pe linia de fund. Doar că în 2025, băiatul pare mai degrabă contabilul care-a uitat parola de la calculator. Cu excepția unei semifinale la Indian Wells și a unei finale pierdute la Halle cu nebunul de Bublik, Daniil și-a cam pierdut orbita și plutește necontrolat prin spațiu în căutarea unui punct de sprijin.
Azi noapte, la US Open, a fost scos de Benjamin Bonzi, un francez care într-o lume normală n-ar fi avut șanse să execute mai mult de câteva game-uri de complezență din meciul ăsta. Dar treaba asta cu lumea normală e oricum relativă când vine vorba de Medvedev: într-o lume normală, mișcările lui de stickman deșirat n-aveau ce să caute în tenisul mare. Din scorul final reușești să deslușești ceva dramă, dar am nevoie de măcar un paragraf în care să-ți povestesc cum i-a sărit rusului capacul oalei cu presiune pe care o găzduiește sub freza aia de mop suprasolicitat.
Totul s-a prăbușit într-o secvență demnă de un viitor Black Mirror: Umpire Edition. La 5-4 în setul al treilea, Bonzi servește și are minge de meci. Greșește primul serviciu, se pregătește să dea cu a doua, dar pe teren intră amețit un fotograf pierdut în spațiu, probabil în căutarea sensului vieții. Arbitrul (Greg Allensworth, să-l ținem minte pentru când s-o scrie istoria) oprește punctul, decide că trebuie reluat cu primul serviciu, moment în care Medvedev își pierde mințile. Urlă la arbitru, mi ți-l fezandează, îl trage-n tigaie pe toate părțile, îi aduce aminte de Opelka, care îl gratulase anul ăsta la un moment dar cu onorabilul „Allensworth e cel mai prost arbitru din circuit”. Show american cu ruși.
Publicul își aduce aminte de vremurile în care Daniil a luat tribunele de la New York și le-a dat foc, așa că-l huduie pe rus, copilul de mingi își face cruce cu prosopul în cerul gurii, iar noi asistăm la o criză nervoasă de toată frumusețea. Probabil că Rublev a zâmbit amar în vârful patului la hotel, simțind că-și pierde coroana neoficială de rege al haosului.
A urmat distracție pe banii noștri. Bonzi reia serva, dar face dublă greșeală. Pierde game-ul. Pierde setul. Urmează un set al patrulea pierdut și el fără discuție, cu 0-6, în care Medvedev pare că joacă singur, de nervi, împotriva tuturor demonilor. Și fix când am zis că s-a întors zeul răzbunării în Daniil, ce să vezi? Setul decisiv e al francezului, care-și adună resturile de curaj de prin buzunarele șortului. Rusul se destramă ca un tricou ieftin în ploaie, iar Bonzi câștigă 6-4 și notează cea mai mare victorie din carieră. Din istoria lui personală, pentru că în rest nimeni nu cere Bonzi în programul de seară.
La final, Medvedev a folosit momentul în care Bonzi saluta tribuna pentru a-și rupe cu sete racheta de scaun, ca un adolescent lăsat corigent. Arbitrul, care n-a greșit cu nimic în afară de faptul că a acceptat să oficieze meciul nebunului, comandase deja în cameră masaj și terapie PTSD. A fost prima zi la US Open, singurul turneu din lume în care tenisul și șmirghelul se concurează reciproc pentru a-ți lăsa urme pe creier.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
