Steffi Praf

---

Stefanos a etalat în seara asta, pe terenul 3 de la Wimbledon, un joc complex și extrem de variat. A lovit și cu rama, a înălțat și mingi care au zburat peste tribună, până-n parcare, dar a trimis și altele care au plutit ceva mai jos și s-au oprit în fileu. Tot tacâmul pentru grec, care după fiecare trăsnaie comisă privea critic spre iarba londoneză, ca și cum sărmana natură ar fi fost vinovată pentru stângăciile lui. Ce să mai, bărbat adevărat, care nu-și asumă responsabilitatea nici în ultimul ceas.

Tsitsipas e antipatic, nu încape vorbă. Dacă s-ar da Grand Slam-urile pe bază de antipatie, grecul ar scrie istorie și le-ar da rușinică lui Nole, Rafa și Roger. Dar oricât de antipatic e, n-avem cum să nu-l compătimim oleacă, mai ales că e ceva deprimant de-a dreptul în fiecare eșec al lui. Pe măsură ce se apropie ora înfrângerii, Stefanos parcă se destramă tot mai vizibil. Umerii i se ridică, căpățâna i se adăpostește între ei, iar ochii i se pierd în neant. Nu mai zic de repetatul obsesiv, în aer, al loviturilor pe care tocmai le-a buruienit. Zău, se întâmplă ceva bizar și dureros în sufletul și-n mintea elenului.

În seara asta, lui Stefanos i-a venit de hac un finlandez care vede soarele o oră pe lună și are mutră de fost licean popular pe la petrecerile interzise din Helsinki. Emil Ruusuvuori îi zice, flăcău care a rămas să joace tenis pentru că era atât de talentat față de ceilalți încât nu l-a mai lăsat nimeni să plece de pe teren și să se ducă la hochei pe gheață, unde își dorea, ca orice nordic veritabil. Tot răul spre bine pentru Emil, că așa a ajuns în punctul în care ditamai cronicarii din România scriu rânduri de bine despre dânsul. 

Ruusuvuori, care-i și rocker în timpul liber, prestează un tenis curat și cinstit, dar cu limite evidente. Un soi de Slovenia la EURO, ca să înțeleagă și publicul nedumerit de faptul că la tenis nu se trage la poartă. Un tenis corect care, de regulă, nu-l saltă pe nordic peste turul doi la turneele de Grand Slam. Lui Emil a trebuit să-i răsară de peste fileu chipul lui Tsitsipas, cu ai săi bâzdâci și ale sale toane de divă, ca să depășească această barieră sportivă. Finlandezul a zis „Bogdaproste” pe limba lui încâlcită și a câștigat un meci cu doar patru break-uri și nouă mingi de break. Semn că duelul a fost strâns, s-a servit cu sete și s-a returnat, la primire, cu mâna tremurândă.

Emil s-a dus la 2-0 după două tiebreak-uri înghesuite. Pe primul l-a câștigat la 6, pe al doilea la 10, după ce a salvat trei mingi de set. Scoruri compacte, care ar putea să inducă în eroare. „Păi, stai așa, deci Tsitsipas a avut ghinion teribil, fratele meu!”. Ei, nu-i chiar așa. Aparent, a existat echilibru și dramă, practic s-a impus de fiecare dată băiatul mai mobilat la mansardă și mai rezistent la situații stresante. E ce e, vorba englezului.

Stefanos a schițat o revenire în al treilea set, pe care l-a și câștigat, doar că până la urmă s-a dovedit o tentativă de remontada plăpândă, fără vigoare. Pentru un meniu complet, grecul ar fi trebuit să își ridice nivelul și moralul, adică inclusiv să renunțe la acele grimase tsitsipasiene, de pierzător sadea. N-a fost în stare, iar toată afacerea s-a încheiat în patru seturi, după aproape trei ore de joc. Un eșec care-i cu atât mai dur pentru grec în contextul în care adversarul Emil e carne de tun pe mai departe. Finlandezul știe cu serva, e capabil să trimită două ori trei mingi legate în terenul advers, dar mai departe se taie.

Oricum, Tsitsipas se află, de mai bine de un an, la o răscruce de drumuri. Jocul nu-i prea iese, succesele au devenit excepții, iar limbajul trupului transmite că nici măcar nu-și mai dorește să fie pe teren. Poate că viitorul lui Stefanos e la dublu, alături de fratele Petros Tsitsipas, rudă care abia așteaptă să prindă loc la recepțiile din lumea tenisului. O lume în care a ajuns, bineînțeles, pe pile, c-așa e datina. Doar nu era să joace Stefanos la dublu alături de vreun ospătar plătit cu salariu minim din Halkidiki.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Taycan.

---

Novak Djokovic – Jacob Fearnley: 6-3, 6-4, 5-7, 7-5

Printre noi există oameni și câțiva, puțini, supraoameni. Imaginează-ți că ai trudit 20 de ani la bătut cuie în perete. Le-ai bătut de n-au mai ieșit de acolo în veci, te știe breasla întreagă, ți s-a dus vestea peste mări și țări. Au fost și ani în care ai bătut toate recordurile la bătut cuie în perete, atât de bun ești la chestiunea asta. Și într-o zi oarecare, din nou la muncă, te bucuri ca un copil ajuns la Disneyland cu o sută de ciocolate în buzunar doar pentru că ai bătut perfect al 1.320.455-lea cui din viața ta. Cam ăsta e Nole, dragi cititori meșteriți.

E 2-0 la seturi și 2-2 la game-uri, într-un meci în care Djokovic instruiește un scoțian oarecare, de 22 de primăveri, care ocupă locul 277 în ATP și joacă pe la turnee unde verifici ca iaurtul primit la cantină să nu fie cumva expirat. Ei bine, și sârbul face break-ul, moment pe care îl sărbătorește ca un leu care tocmai a înghesuit singura leoaică de pe zonă. De aici, dintre oameni, e greu de explicat așa ceva. Tot ce-ai de făcut e să aplauzi și să iei aminte. De pildă, imediat după ce public acest text, o să ies pe balcon, o să aprind o torță și o să-mi sărbătoresc reușita. Cred că ăsta e spiritul.

Nole s-a detașat relativ greu în meciul cu scoțianul Jacob, nu pentru c-ar fi fost adversarul vreun jupân în bătut cuie, ci pentru că sârbul încă suferă fizic. Încă „se caută”, vorba maestrului Cornel Dinu. Își caută ritmul, consistența și loviturile alea care ucid moralul rivalilor. Dacă ne uităm pe certificatul său de naștere, 37 de ani și deja vreo două luni, parcă am fi înclinați să ne îndoim că va reveni la forma aceea de căprior. Dar e o capcană, știm prea bine, nu o să cădem în plasă.

Fără să strălucească în vreun moment, Djokovic s-a dus la 2-0 în fața unui scoțian venit cu cheia de la mașină la gât. Pesemne că, sosit din civilizatul Edinburgh în periculoasa Londra, Jacob și-a zis că „domnule, se cam fură pe aici” și a decis să nu-și lase bunătate de cheie în vestiar. Sau, cine știe, s-a gândit că orice băiat cu un lanț atârnat de gât devine, ca-n basme, Alexander Zverev. Realitatea e mai crudă însă, deși Jacob s-a făcut cu un set, cât să îl pună în CV și să-l dea pe la nas prietenilor și dușmanilor care n-au crezut în el. Ce-i drept, setul și l-a adjudecat pe fondul problemelor fizice tot mai evidente ale lui Nole, dar istoria n-o să rețină acest amănunt.

Sârbul s-a impus până la urmă în patru seturi, exact când entuziasmul lui Fearnley aproape că dădea pe afară la posibilitatea unei victorii. Dar e cale lungă până să ajungi să-l bați pe Nole, care e în stare să te răpună și într-un picior dacă te simte slab și nesigur. Până la urmă, tânărul Jacob n-are muniția necesară pentru astfel de izbândă. Micuțul e ca un soi de regen din Football Manager, nimic măreț, nimic teribil. Pe sistem „tare și pe ele”, ca într-un Dundee cu Aberdeen în care mingea e pretext să-ți etalezi forța și să cotonogești cât mai mulți băieți cu tricou diferit de al tău. Tradus în limba tenisului, Fearnley merge la sală ca să lovească, vorba CTP-ului, cât poate. Asta e tot. Nole continuă pe iarba londoneză, că nici n-avea cum altfel.

Grigor Dimitrov – Shang Juncheng: 5-7, 6-7, 6-4, 6-2, 6-4

Dumitru a jucat azi cu un tinerel de 19 anișori, Shang Juncheng pe al său nume, venit tocmai de la Beijing. Băiat de fotbalist și de ping-pongistă cu CV masiv, Shang a fost trimis în Florida ca să învețe tenisul de la imperialiștii americani. Și a prins câte ceva, ba a fost aproape să îngroape, pentru prima oară în scurta-i carieră, un nene din top 10.

Clientul chinezului ar fi putut fi Grigor Dimitrov, sudist de-al nostru, care știe cum e să ai neironic numere de Bulgaria pe mașină sau cum e să poposești la un restaurant pescăresc, lângă Dunăre, și să nu mai aibă pește, ci doar hamburgeri. Bulgarul s-a fâstâcit, s-a cotit și s-a trezit condus cu 0-2 la seturi. Ne-am adus instant aminte de Dimitrov cel pe modul „brânză bună în burduf de câine”, cel din vremurile în care pentru el tenisul era doar prilej ca să cucerească domnișoare de Champions League.

Mai că am fi băgat mâna în foc că Grigor prinde avionul de Sofia astă seară, apoi se duce până-n Haskovo cel natal ca să-și viziteze verișorii de-a doua. Ne uitam și la Shang, cu mutra lui de băiețel care a purtat uniformă, a recitat poezii patriotice și-a învățat disciplină cu refrenul „bătaia doare” pe fundal. Părea convins că știe ce face și că va da lovitura.

Noroc că Dimitrov a găsit și el un refren potrivit, cel cu veteranii care înțeleg mai bine versul lui Tataee. Fără să se metamorfozeze în vreo mașinărie de tenis, bătrânul Grigor a ridicat nivelul muncitorește, încetișor, suficient cât să-l copleșească pe tinerel. 3-2 și avionul ăla pleacă la Pekin, vorba comuniștilor, nu la Sofia. Ni s-a arătat, până spre final, un Shang micuț, sperios și care mai are de învățat.

Probabil că antrenorii lui din Florida, vulpoi de meserie, deja le-au scris părinților săi bogați: „E fabulos puștiulică ăsta al vostru, are potențial uriaș, data viitoare va da lovitura 100%. Mai trimiteți bani, apropo, că are nevoie de rachetă nouă, echipament, plus că și nouă ne-a venit ipoteca la casă”.

Paula Badosa – Brenda Fruhvirtova: 6-4, 6-2

„E tânără, dar știe toate tacticile.” Așa a murmurat señorita Paula prin setul doi al meciului cu adolescenta Brenda, o ștrengară care tocmai ceruse încă o pauză medicală. Pe de-o parte are dreptate Badosa. Ăștia mici sunt unși cu toate alifiile, parcă s-a evaporat puritatea aia de pe vremuri. Nu apuci tu să dai o inimioară la un status cu pisici dănsărețe, că dracii ăștia mărunți au scrolat deja tot internetul și-au fixat în feed 18 povești.

Pe de altă parte, catalana noastră simte că timpul nu prea mai are răbdare cu dânsa. 26 de ani, mâine-poimâine pretinde Stefanos un urmaș, iar Paula încă n-a trecut de sferturi la vreun Grand Slam de când tot bate mingea. E tot mai evident că o ajunge presiunea din urmă pe iberică, altfel n-ar fi comentat cu sarcasm în timpul unui joc cu o nevinovată de 17 ani, oricum deja 99% învinsă în acel moment. Dar asta nu-i neapărat de rău, pentru că multe exemplare din specia asta minunată funcționează la turație maximă doar atunci când simt lama cum se joacă pe la oscioare.

Una peste alta, Paula a trecut de juna din Cehia la pas, ca și cum ai bifa coșul zilnic de cumpărături. Fruhvirtova a ținut trena până la 4-5 în primul set, moment în care valorile s-au decantat. Brenda are de partea ei vârsta și entuziasmul, prea puțin în fața experienței Paulei, care până la urmă și mângâie mingea mai cu talent. De fapt, am mai zis-o. Când iberica va prinde un vânt bun, cu formă bună și sănătate pe măsură, puține dudui din WTA îi vor sta în cale. Doar că acel „când” se transformă, pe măsură ce se scurge ireversibil timpul, în „dacă”.

Altfel, jos pălăria pentru vorbitorii de limba cehă, chiar și cehi fiind. Doamnele și domnișoarele cu Praga în suflet ne încurcă teribil la fiecare turneu, ce să mai. Sunt multe, au nume greu spre imposibil de pronunțat, ba unele mai sunt și surori, cât să te uiți la ele precum Southgate la fotbalul modern. Habar n-ai care e care, cum joacă una și cum joacă alta și, peste toate, de ce, Doamne, de ce?!

---