Rar se întâmplă să o vezi pe Iga într-un meci lung, echilibrat, în care proverbiala tensiune poate fi nu doar tăiată cu paloșul, ci și unsă pe pâine, iar apoi folosită pentru a hrăni o turmă de bizoni. E ca și cum ai vedea o mașină de Formula 1 legată la o remorcă plină cu lemne și pusă să tragă brazi de-a latul muntelui. E straniu. Mașinile de curse, la fel ca Iga, au două stări de agregare: cea în care stau parcate, fumegând și tremurând în așteptarea startului și cea în care te fac să mijești ochii, în speranța că o să prinzi cât mai multe detalii în secunda în care îți traversează câmpul vizual.
Dar Rybakina, astăzi, a pus mâna pe trusa de chimie și a trecut metodic la descompunerea hidrogenului de oxigen, a motorului de corpul rachetei și a Igăi de cursele deja zilnice către victorii sau către gard. Deși meciul a început de la 2-0 pentru Iga și părea că ne pregătim de o nouă zi în care vesela nu va fi spălată, ci strânsă cu mătura din cauza boom-ului sonic ce a distrus bucătăria, Elena a dirijat abil ambarcațiunea, reușind apoi patru game-uri consecutive.
De obicei, când Iga e în transa și leagă mai mult de două game-uri, te uiți către ieșire. Începe să joace ca un copil supradotat care ar rezolva un cub rubik fără culori și dilema apei calde în București în pauza de masă de la grădiniță, în care oricum citește Hegel în neerlandeză. Dar dacă ai un serviciu precum cel al Ribakinei, traseele se schimbă.
Așii serviți de Elena pot întrerupe momentele în care Iga e posedată de tenis la fel cum pe Tudor Chirilă îl pot scoate din ritm doi spectatori care încep să înfulece din shaorma în timpul piesei de teatru. După patru mingi de set pe serviciul adversarei, a fost nevoie de a cincea pentru ca Elena să miște acel unic mușchi al feței pe care îl pune în slujba zâmbitului și să se bucure că are 1-0.
Foto: Alex Grimm/Getty Images
Iar în setul doi am putut vedea care-i iadul prin care trece o jucătoare ce și-a propus victorie cu Iga într-o zi de sâmbătă: meciul e o continuă negociere. Devine singurul mediu în care sunt utile trainingurile în pădure, alea care te învață treaba cu personalitatea alpha. Orice tresărire îi dă Igăi ideea că se poate.
Când simte că ai mutat degetul mai jos pe rachetă și că ai clipit de mai multe ori decât media aritmetică a ultimei săptămâni, vine și îți mai trage două puncte de sub picioare. De parcă ar fi un rechin ce dă târcoale unei oale cu sarmale pierdută-n Pacific. Stă și așteaptă să îi dai impresia că îți zboară gândul la cât o mai fi leasing-ul la un Macan full-electric. Și dacă eziți, câștigă un set. Atât de simplu.
Dar treaba cu Rybakina e că deține un buton ce resetează orice parcurs anterior. Serviciul ei funcționează la fel cum ar funcționa combinația dintre cartonașele din jocul Uno și fotbal. E ca și cum ai avea meci cu PSG, ar fi 0-2 pentru ei în minutul 90, tu ai scoate din buzunar un +4 și s-ar termina 4-2 pentru tine. Deși Iga a încercat și a apăsat toate butoanele în toate modurile posibile, de fiecare dată când apa a încercat să-i intre Elenei în bucătărie și să îi inunde tortul cu trei etaje, Elena a tunat.
A izbit și s-a făcut liniște. Calculat. Nu fără greșeală. Ci fără greșeli care să coste mai mult decât niște puncte ce nu rămân pe tabelă. Iar asta e crucial când te măsori la pragul ușii cu Iga, care abia acum s-a întâlnit cu prima înfrângere a cariere la Stuttgart. Asta e ceva. Doar ea și samsarii de mașinii se puteau lăuda până acum că din orașul ăsta nu ai cum să te întorci acasă pe pierdere.
Foto: Alex Grimm/Getty Images
Marta Kostyuk – Marketa Vondrousova: 7-6, 6-2;
Componenta de „nu, nu, stai că nu am terminat” din jocul lui Kostyuk îmi amintește de – și vă rog rămâneți alături de mine – un episod din copilărie, când bunicul a tăiat o curcă. Adică doamna curcan. Complet nealiniat cu progresismul, rațiunea, drepturile animalelor sau legislația europeană, bunicul executa misiunea prin decapitarea subiectului. Eu aveam odioasa sarcină de a ține victima de picioare. Victimă care, în continuare, era doamna curcă.
Doar că, la astfel de ocazii, oroarea mea atingea cote înalte și în acea zi în mod special chiar le-a depășit. În consecință, am scăpat curca din strânsoarea improvizată cu mânuțele mele. Iar curca, semi-decapitată, a fugit. În grădină, printr-o spărtură din gard, la vecinul cu care bunicul se dușmănea de o veșnicie pe mize patrimoniale și într-un păienjeniș de urzici, brusturi și alte buruieni.
Curca în cauză a avut o evadare atât de clară încât bunicul a concluzionat că nu merită ciorba aia un nou set de scandaluri. Și în ciuda tuturor premiselor atât de sinistre, curca decapitată nu doar că nu a cedat, dar a luptat și a plecat din ghearele morții. Cel mai probabil, într-un șanț al morții, dar aici oricum se oprește comparația.
Foto: Robert Prange/Getty Images
Pentru că ce au în comun Marta și acea curcă este abilitatea de a înfrânge soarta. După un meci cu Coco la finalul căruia concentrația de zgură din sânge o făcea să fie mai aproape de familia minereurilor decât de Homo Sapiens, Marta și-a făcut timp să învie de două ori și în semifinala cu Marketa Vondrousova. Probabil a fost surprinsă de faptul că viața poate fi și simplă. E normal să simți asta când ai 5-1 și pe ceas n-a trecut nici măcar timpul pe care îl aloci coacerii unor foi de prăjitură cu măr.
Tocmai de aceea, Vondrousova a putut egala și chiar trimite setul întâi în tiebreak. Marketa greșește însă mult. Dar ăsta e un lucru bun în niște secvențe de joc în care adversara greșește tot. Așa a ajuns ea în prelungirile primului set, unde însă nu a avut de lăsat prea multă transpirație în echipament și a făcut doar două puncte.
La 1-3 în setul secund și minge de break pentru adversară, Vondrousova s-a predat cu spiritul, mintea, chakrele și legitimația. Într-un punct în care-o plimbase pe Kostyuk deja pe toate lungimile terenului și o trântise cu creștetu-n zgură, un smash deloc simplu, dar greu cât echivalentul învierii lui Lazăr, s-a dus cu voișie către bălării.
De-acolo, din momentul în care s-a făcut 4-1, nici măcar Kostyuk nu s-a mai putut opune rezultatului final și a câștigat – mare minune! – în mai puțin de două ore de joc. Adică și-a oferit toate șansele să vadă că, deși probabil nu părea, în Stuttgart nu e eclipsă totală de Soare și mai există și lumină.
Duminică avem finală Rybakina – Kostyuk la Stuttgart.
Foto: Alex Grimm/Getty Images
Cronicile de la Stuttgart îți sunt oferite de Porsche.
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
