Grand Slam-ul de la Melbourne se pregătește ușor-ușor să tragă cortina și să-i lase pe oamenii locului să se focuseze pe rugby și pe acel blasfemic fotbal australian, sporturi ceva mai populare în țara cangurilor. Mai ales că turneul de anul ăsta nu-i unul de ținut minte pentru australieni. În lipsa excentricului Nick Kyrgios, niciun băștinaș n-a rupt gura târgului la el acasă.
Unde mai pui că trei dintre cei patru mari finaliști nu-s chiar din peisajul corect politic pe care și l-ar fi dorit australienii. Mai întâi e rebelul ăsta de Nole, băiatul nevaccinat chitit să scrie istorie într-o țară în care 84% din populație a fost la rapel și probabil că și o bună parte dintre cei 11 milioane de canguri au făcut măcar prima doză de Pfizer. Măcar adversarul sârbului din finală, Stefanos Tsitsipas, e pe placul localnicilor: vaccinat regulamentar, l-a și criticat pe Djoko în trecut că o face pe răsculatul în fața acului, bașca e grec într-o țară unde diaspora elenă trece de 400 de mii de suflete.
ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE
Apoi e această finală feminină. Pe de-o parte, Aryna Sabalenka, domnișoara care nu a avut privilegiul să-i fie arătat steagul la Melbourne, pe motiv că a văzut lumina zilei la Minsk, într-un stat îndesat în buzunarul larg al Rusiei. Adversara ei, Elena Rybakina, a avut voie cu drapel doar pentru că-i un soi de Mihăiță Pleșan a tenisului. Născută la Moscova, a făcut rost de-un pașaport de Kazahstan și acum, la nevoie, se declară kazahă de mică.
Sigur, asta nu înseamnă că nu mai e rusoaică. Cum s-ar zice prin Mehedinți, fata e, mă iertați, cu fundu-n două luntre. Exact ca un băcăuan mutat la București care pretinde că-i de la capitală când dă buzna să se angajeze la call-center, dar de sărbători se bate cu pumnu-n piept că nicăieri nu-i ca la tataia din Onești. Și nici țuică adevărată nu știu să facă bucureștenii ăia.
Ca să ne întoarcem la tenis, superbul pretext care ne dă dreptul să judecăm aici pe toată lumea, meciul dintre Aryna și Elena a fost țeapăn și pe muchie de cuțit, așa cum visăm să fie orice finală. Nici n-avea cum să fie altfel când pe teren au intrat două jucătoare care lovesc năpraznic în minge, ca și cum în copilărie ar fi auzit de la antrenori doar „lungă și pe-a doua” sau „dai tare și fugi”, indicații standard în orice țară ex-comunistă.
Foto: Cameron Spencer/Getty Images
Diferența între cele două sportive e, să fim corecți, extrem de mică. Până și casele de pariuri, entitățile alea monstruoase care vând speranțe în timp ce deposedează indivizi de case și viitor, n-au știut pe cine să dea favorită. Deosebirea principală e că Aryna are sângele mai fierbinte și se precipită des când mingea se întoarce înapoi în terenul ei, în timp ce Elena e un monument de serenitate și mindfulness. În rest, chiar greu de separat fetele.
Meciul a pornit cu Sabalenka vârtoasă la serviciu și cu Rybakina pregătită să nu pună la inimă nimic din ce se întâmplă. În al treilea game, bielorusa a avut 40-0 pe propriul serviciu, dar s-a trezit răpusă de oponenta sa. De acolo, domnișoara cu Astana în suflet s-a transformat în vioara întâi. Sabalenka a revenit pe tabelă în al optulea game, dar a cedat imediat break-ul, lăsând senzația că-și pierde totodată și busola de gestionare a emoțiilor, cea care a făcut-o imbatabilă în 2023.
Hiper determinată, bielorusa a alternat bizar primul serviciu excelent cu dublele greșeli, loviturile decisive și punctele construite inteligent cu greșelile de teren de bitum. Fără să strălucească, Rybakina cea de gheață și-a adjudecat primul set, în care a părut că folosește o aplicație secretă care-i anulează orice emoție umană. Elena era într-o finală de Slam, dar părea să evolueze la un turneu obscur în Antalya. Probabil că atât de rece devii atunci când câștigi ditamai Wimbledonul, dar nu-ți dau ăștia o poziție mai acătări în clasament, prăjituri la recepții și nici locuri în primul rând pe la pișcotăreli.
Foto: Mark Kolbe/Getty Images)
În manșa a doua, Aryna a intrat la fel de supramotivată, dar pe parcurs a reușit să-și regleze pulsul. Greșelile s-au împuținat, loviturile fatale pentru Rybakina, trimisă, ca un copil de mingi, să alerge dintr-un colț în altul, s-au înmulțit. Forehand-ul ucigător al duduii din Minsk, probabil în curând obiect de studiu obligatoriu la cursurile de biomecanică, a schimbat soarta meciului aproape fără să ne dăm seama.
Printre puncte și game-uri adunate la desagă, Aryna a strâns pumnii, a scrâșnit dinții, a țipat de bucurie și, ca bonus, a catapultat un smash năvalnic în tribune, cumva sugestiv pentru trăirile ei.
Decisivul a stat sub semnul echilibrului până în al șaptelea game, când Sabalenka s-a hotărât că e timpul ca visele să devină realitate. Că acel moment pe care lumea toată îl așteaptă de câțiva ani e acum. Mai în meci, mai agresivă și mai prietenă cu mingea, bielorusa a făcut break-ul și nu a mai cedat avantajul. Chiar dacă a mai comis o dublă greșeală, chiar la minge de meci, bielorusa a închis până la urmă partida, la a cincea încercare.
Mihăiță Pleșan de Astana rămâne cu farfuria, în timp ce Aryna duce cupa acasă, în Florida. Cei care au prevăzut hegemonia Igăi Swiatek sunt rugați să se mai gândească o dată.
Și-a dat seama că se pricepe (și) la tenis când și-a admonestat aspru un unchi care, la 30-0 pentru Simona Halep, a strigat că urmează 45-0. În copilărie, Ionuț își imagina c-o să fie fotbalist, apoi a visat că va deveni muzician, după care a absolvit Științe Politice și a înțeles că nici măcar politician nu o să ajungă în viața asta. Și-a dat seama, până la urmă, că e mai înțelept să scrie, tăios și apăsat, despre toate astea.
