În 27 noiembrie 2010 începeam să scriu aici. A fost un an în care am învățat multe. Mai ales din punctul de vedere al modului în care oamenii sunt, văd, simt, se comportă și fac lucruri. Pe blog, acest an a fost unul de căutări, de întrebări, de lucruri create. În offline, a fost un an de revelații. Mi-aș fi dorit, probabil, ca mai mulți oameni cu mult, foarte mult potențial să fie așa cum vor să pară. Și să-și dorească să fie mai buni, nu neapărat să facă mai mult. Pentru că pentru a fi bun ai de ales un singur drum. Pentru a face mai mult, ai de ales între mai multe drumuri.
Blogul m-a ajutat să regăsesc oameni pe care-i pierdusem sau să găsesc oameni pe care nu îi cunoșteam. Puțini, dar buni. N-am cerut niciodată nimic fără să dau înapoi, am dat întotdeauna tot ce am putut fără să cer. Nimeni, niciodată nu m-a avut cu ceva, orice, la mână. Iar blogul s-a supus și se va supune acelorași reguli.
Un lucru va rămâne întotdeauna la fel: eu voi fi același și azi, și mâine. Dacă vrei să facem lucruri frumoase, sunt aici. Dacă nu-mi convine ceva, voi spune. Dacă greșești, te voi anunța. Dacă greșesc, voi recunoaște. Că altfel pierd. Dacă ești, sunt.
În încheiere, în loc de șampanie vă invit la trei minute de film. E scurt, poate vreți să-l vedeți de două ori.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
