Sunt atâtea de spus după spectacolul pe care l-am văzut aseară la Sala Palatului împreună cu cei şase câştigători ai invitaţiilor, încât nu ştiu cu ce să încep. Ce este foarte clar, însă, este faptul că oamenii din componenţa trupei My Dream m-am aţintit pe scaun timp de două ore. Nu a fost doar un spectacol şi atât, a fost emoţie şi aproape magie, chiar dacă aceste cuvinte pot părea mari când sunt citite de pe un scaun de birou. Au fost două ore în care muzica şi dansul împletite cu tradiţiile şi instrumentele chinezeşti au făcut din Sala Palatului un loc în care mi-aş fi dorit să se afle toţi prietenii mei, toţi cei la care ţin, toţi cei pe care i-am cunoscut şi i-am apreciat în viaţă.

Gândeşte-te că scrii la tastatura din faţa ta, dar monitorul este închis. Şi totuşi, reuşeşti să creezi o operă literară de valoare sau un text care poate sta oricând într-un top al celor mai frumoase lucruri pe care cineva le-a citit. Fără să greşeşti vreo virgulă, fără să greşeşti vreo literă. Cam asta au făcut persoanele de deficienţe de vedere care au cântat aseară pe scena Sălii Palatului. Impecabili de la început până la final. Fie că au cântat la pian, la tobe, la instrumentele tradiţionale chinezeşti sau la saxofon, oamenii din My Dream ne-au legat de scaun şi au scos sunete care multora le-au smuls lacrimi de fericire. Am văzut oameni plângând şi zâmbind în acelaşi timp pe scaune şi am văzut oameni care trăiau muzica vibrând pe scenă. Pentru că, atunci când nu ai văzut niciodată cum arată sau ce culoare are instrumentul la care cânţi atât de frumos, tot ce-ţi rămâne este să simţi muzica. Iar oamenii ăştia au făcut-o şi au transmis-o mai departe într-o sală în care simţeai cum emoţia te apasă.

Imaginează-ţi că ai căştile pe urechi cu muzica dată la maximum, dar vorbeşti cu cei din jur fără probleme, pentru că simţi ce îţi spun. Cam asta au făcut ieri chinezii cu deficienţe de auz care au dansat im-pe-ca-bil pe muzica spectacolului My Dream. Cu unul sau doi instructori aşezaţi în colţurile scenei care le indica vizual ritmul (să “vezi” ritmul este o experienţă incredibilă), oamenii ăştia dansau absolut fenomenal şi se coordonau fără cusur. Au făcut-o timp de două ore. Pe toate stilurile de muzică pozibile. Am văzut balerine care înţelegeau muzica printr-un ritm doar de ele ştiut pe care şi-l bat singure în creier. Am văzut dansatoare de vals pentru care muzica părea a doua natură şi despre care nu ai fi zis niciodată că nu aud deloc. Am văzut un dans dedicat “pământului galben” în care băieţii şi fetele îmbrăcaţi în costume populare chinezeşti se sincronizau perfect şi simţeau ritmul impecabil. Am văzut un dans între un băiat fără văz şi o fată fără auz – un cuplu aparent imposibil – care m-a ridicat de pe scaun. Am văzut un număr de iluzionism natural în care fetele şi băieţii din My Dream s-au transformat într-un singur trup în Dansul celor 1000 de mâini.

Au existat şi momente în care am rămas perplex. Cum ar fi cel în care unul dintre membrii cu deficienţe de vedere ai trupei a cântat Cele două cuvinte a formaţiei Taxi. Fără să înţeleagă ce spune, a cântat în româneşte toată piesa. Şi doar el ştie cum a reuşit să facă asta, din moment ce oamenii ăştia au câte un spectacol la fiecare câteva zile. iar piesa nu-i deloc una uşoară.

Apoi am văzut cele mai amare 20 de minute de aplauze din viaţa mea. Pentru că cei de pe scenă nu vedeau feţele înlăcrimate ale celor care s-au simţit trup şi suflet din spectacol sau nu auzeau ropotele de aplauze pe care le-au meritat cu prisosinţă. 20 de minute de aplauze în care luminile s-au stins, artiştii au dat să plece, dar uralele nu le-au dat voie să părăsească scena.

My Dream este unul dintre cele două spectacole la care am asistat despre care pot spune că trebuie văzute cel puţin o dată înainte de a muri. Celălalt este o piesă de teatru în care m-am simţit luat pe sus, dar despre care voi vorbi cu altă ocazie. Sunt momente după care îţi dai seama că nu ai cuvinte pentru a le descrie. A fost un spectacol prin care oamenii de pe scenă mi-au arătat că deficienţele asumate se pot transforma extrem de rapid în avantaje.

Dacă se va întâmpla ca oamenii ăştia să revină în România, voi fi primul care vă va invita pe toţi acolo. Nu ai voie să pierzi o performanţă care trece de barierele înţelegerii fireşti. Pentru că am asistat la un spectacol în care cei de pe scenă au inventat şi pur şi simplu m-au făcut să mă simt mic pentru că sunt normal, dar departe de performanţele lor.

Mircea Meșter

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.