Ruse seacă

---

O să zic doar atât: am văzut cea mai mare parte din sezonul ăsta de Insula Iubirii și 99% dintre dialoguri sunt mai puțin cringe și dătătoare de fiori în zona ficatului decât meciul pe care Gabi Ruse l-a jucat în turul 1 de la US Open. Iar la Insula Iubirii am auzit adulți confundând „monogamie” cu „monotonie” într-un context în care niciunul dintre cuvinte nu se potrivea oricum. 

Veți spune că durere mea vine din faptul că sunt croit pentru a afla ce bilete ale Mariei mai ajung la Marius, dar sunt obligat să mă sper că 3-1 pentru Gabi în primul set e un începutul ce va duce către un sfârșit fericit. Din calitatea de jurnalist, am împărțit cu Gabi spațiul atent delimitat al unui turneu de pandemie în Cluj. 

Știu că s-ar bate cu dinții dezveliți pentru puncte și le-ar scoate cu mâinile goale din foc cosmic dacă așa și le-ar putea aduna pe tabelă. Că nu vrea e ultimul lucru de care o voi suspecta în veci. Că nu poate e exclus. 

Băi, dar un popă, poate? Hai să o încercăm și pe asta. 

În primul set, Gabi a avut 25 de greșeli neforțate, iar Kasatkina a strâns 7 duble greșeli. Tehnic vorbind, cu statisticile astea ar fi trebuit ca scorul să fie 0-0 după o oră de joc. Dacă punem în căldarea magică a meciului faptul că Daria a avut doar trei puncte câștigate cu mâna ei, scorul de 7-5 pentru adversara lui Gabi pare genul de ecuație care l-a făcut pe patronul Stelei să spună acum mulți ani că rezolvarea e simplă, atâta timp cât adaugi 2, împarți cu X și scazi necunoscută. 

Uuu, am zis Steaua. 

Pe final de meci, când Kasatkina doar suda game-uri între ele și făcea planuri de brunch în gând, Gabi uitase inclusiv să servească. 

Pentru că oricum poate fi orice și nimic nu e mai greșit decât meciul ăsta în sine, îmi permit și eu să arunc o idee, cu potențiala precizie pe care o aveau și forehandurile alea „la siguranță”, dar care cumva ieșeau un metru în out: vorbitul constant cu propria persoană și etichetarea fiecărei lovituri după finalizarea punctului nu prea sunt de folos jucătorului de tenis. 

Nu o zic eu, ci W. Timothy Gallwey, în „The Inner Game of Tennis”. Cred că la ora asta și în acest moment în care am epuizat de vreo trei ori variațiunile de titluri din zona ”Ruse și se duse”, merită ascultată orice idee. 

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de Porsche

---

Carlos Alcaraz – Reilly Opelka: 6-4, 7-5, 6-4;

În imaginea alăturată îl puteți vedea pe Teo de la Insula Iubirii, după ce Universul i-a răspuns afirmativ la întrebarea „dacă ai fi vacă și eu aș fi iarbă, m-ai mânca?” și i-a dat de înțeles că în lume există mai multe de descoperit, dincolo de cele 32 de cuvinte pe care le știe doar aproximativ. Habar nu aveam că Nike produce combinezoane de tipul ăsta, dar mă declar fan al ideii: să ai posibilitatea de a dormi confortabil în echipament și de a izbucni subit într-o alergare, toate în aceeași ținută de nuntă, e mare lucru. 

Carlos Alcaraz trăiește așa cum o face oricare dintre noi. Sigur, e partea asta în care joacă la cele mai tari turnee ale lumii, câștigă trofee, vorbește probabil zilnic cu Emma, dar altfel e ca noi. I-a zis și el frizerului „hermano, ia-mă așa, doar puțin de sus, doar vârfurile, te rog” și ăla a intrat în el cum intra Stan Wawrinka în bufetul suedez în diminețile în care antrenorul îl punea să alerge o tură întreagă de teren și îl scotea de pe programul normal de făcut flotări în gând. 

Dar Opelka, săracul om, ce experiență pe capul lui. Un meci cu Carlos Alcaraz te poate duce la punctul în care scoți prin tricouri nu doar fluvii de transpirație, ci orice formă de dorință de a continua viață, sub formă de picături ce străpung pielea și ies cu spatele înainte din corp, lăsând urme inclusiv prin suflet. 

Am văzut durerea pe care o simțea în decisiv, la 4-4, când fratele nostru încerca sincer să rămână în set după ce fusese cotropit mental la fiecare punct pe care nu a reușit să îl încheie din serviciu și cel mult încă o minge. 

Reilly e jucător bun, dar nu s-a născut pentru așa ceva. Are potențial de Top 50, model de barbă și contracte de imagine cu firme care produc drujbe. Dar să fie alergat în prime-time de un spaniol posesor de vreo cinci identități vizuale diferite, toate capabile de un forehand în cross lovit din colțul terenului cu mingea la cinci centimetri de sol… asta nu e ceva ce ai cum să îți dorești. 

Elena Rybakina – Julieta Pareja: 6-3, 6-0

Că nu toate înfrângerile înseamnă același lucru e o zicere în general plictisitoare, dar acum demonstrată cel mai bine de cel mai recent dintre puținii ani de viață pe care a reușit să îi adune Julieta Pareja în tenis. Să pierzi în ani consecutivi în primul tur de US Open sună rău de tot. E genul de cumpănă care te face să schimbi furnizorul de pizza, te face să porți echipamente de altă culoare și poate chiar să începi să pășești cu alt picior când ieși din casă.

Dar când faci pasul de la a pierde în primul tur la junioare către a pierde în primul tur la senioare, asta e altceva. E tot mers la vale, dar îți convine direcția. Îți e în drum și chiar dacă te trage curentul, măcar te răcorești la spate. După, vezi tu cum o scoți. 

Julieta e una dintre zeițele junioarelor. Număr 1 peste tot pe unde calcă, prenumele deja îi e dat în brief pentru tot felul de branduri, caleașca e pregătită și parcată în fața casei. Fata are 16 ani și a fost chemată să cânte la un party la care cu indulgență se poate uita la plicurile de ceai cu vișine și zmeură. 

Context există și planurile se fac singure. Sunt deja scrise prin presa de mâna a doua și a treia. Precedentul e acolo în zeci de exemplare. Dacă e să fie o lipsă necaracteristică tenisului feminin, asta e: lipsa de „ascultă-mă pe mine, fata asta, în 2 ani, e noua [inserează nume de fost număr 1 WTA și câștigătoare de Grand Slam]”.

Paradoxal, pasul 1 a fost făcut: primul croșeu încasat. Primul contact serios cu apa care se transformă în beton atunci când cazi în ea pe burtă, de la marea înălțime la care te-au dus visurile unei copilării din care, biologic vorbind, mai ai încă niște ani. Rybakina o știe. Fără atât de multe proiectoare de firmă, dar cu felinare alimentate de păcură extrasă de lângă casă, Elena a auzit aceleași povești. În alte ziare, în altă limbă și mai în liniște. Dar oricine e acum în Top 50 le-a cam auzit. 

Le-am auzit și noi. Că pe multe chiar noi le-am spus. E parte din joc. Câștigi, pierzi, speri și speră și alții pe lângă tine. 

Diane Parry – Petra Kvitova: 6-1, 6-0

De obicei, în momentul în care ești înjunghiat în propria casă și ești o persoană suficient de importantă încât asta să fie o știre în măcar cinci țări, mai ai șanse cel mult la o carieră în hip hop și vreo trei album pe care să vorbești despre asta. În orice caz, tenisul iese de pe listă, la fel de rapid cum cade o carieră în Poliție atunci când, la beție, ți-ai făcut trei tatuaje cu curcani pe ceafă, la ultima chermeză cu tovarășii.

Petra Kvitova a reușit însă să treacă peste asta. Nu peste tatuajele cu curcani, că nu știm să fi ajuns chiar atât de jos cu viața și umorul, dar știm sigur de întâmplarea cu lama de cuțit care i-a ajuns în mână. Petra și-a jucat azi ultimul meci la un turneu de Grand Slam. Sunt șanse foarte bune să fie și ultimul dintr-o carieră al cărei final e – cum altfel – legat de nația noastră pură și neprihănită geografic: ultima victorie din cariera Petrei a fost și singura din 2025 și a venit în meciul jucat cu Irina Begu. Atât de amabil e poporul ăsta, încât nu am lăsat fata să plece de la masă fără ceva la pachet. 

La US Open, Petra a venit doar să ne salute. Cu Parry a jucat 53 de minute, dar în niciunul dintre game-urile de serviciu ale adversarei nu a reușit să facă mai mult de două puncte. Pe de altă parte, ea și-a jucat meciurile la viața ei. Printre altele, a fost pe recepție când din computerele șefilor a ieșit conceptul de WTA Finals și a câștigat prima ediție. A câștigat și titluri mari, dar și titluri mici. A fost parte din povestea Simonei Halep, deci și din serile, nopțile și diminețile noastre. 

A zâmbit, a pierdut și a câștigat săptămână de săptămână și azi s-a oprit. O felie de magie a tenisului vine și de la faptul că turneele de orice fel pot fi o oală mare în care se amestecă începuturi cu stații finale. Azi o vezi pe Alexandra Eala câștigând primul meci pe un tablou principal de Grand Slam, iar în câteva ore o conduci cu privirea pe Petra, care iese din arenă și trebuie să înceapă să gândească dacă își depune cerere de ajutor de șomaj sau își face cont pe LinkedIn. 

Karolina Muchova – Venus Williams: 6-3, 2-6, 6-1;

Sub ochii noștri și fără să ne dăm seama, Grand Slam-urile și-au dezvoltat această rubrică specială de fantasy. Se joacă la început de turneu, rar se întâmplă să continue după a patra zi și e mai mult adresată publicului local. Care, la turneele astea, numai „local” per se nu e. Sunt aceste momente în care legenda se întâlnește cu prezentul, publicul e luat de mână și trecut printr-un câmp de amintiri, iar la final – chiar și când nu a ieșit tenis la celălalt capăt de mașină de tocat – avem o poveste. Nu a câștigătorului, de cele mai multe ori, pentru că uneori nu e doar despre victorie. 

Bonusul bonusului e atunci când o scoți de pe raftul de sus pe o membră a familiei Williams și descoperi că nu e doar moaște de plimbat printre oameni. E amuzant și genial în același timp cum nu e tocmai clar de ce și pentru cât timp a revenit Venus în circuit. Nici nu prea are cine să o întrebe și să pretindă un răspuns clar, la fel cum, în somn, atunci când visezi că primești pe mână un Porsche, reacția nu e să întrebi câte luni de ITP mai are, ci să te sui și să faci slalom printre norii de coaste de porc și nuferi bicolori. 

Karolina a trăit momentele ei de emoție pură în ultimii ani. În ultimii șase ani, a fost cel puțin în sferturi la fiecare turneu de Grand Slam de pe tablou, iar în 2023 a jucat finala de la Roland Garros. Dar felul în care tribunele din complexul de la Flushing Meadows se prăvălesc peste tine atunci când ești în teren cu cea mai cunoscută jucătoare din afara Top 400 WTA, probabil că nu se compară cu nimic. A zis-o și ea, meciul a fost imposibil de stresant. 

Și chiar s-a jucat. Karolina s-a ținut vine de volan și a încercat să împacheteze aerul din arenă înainte ca adversara ei să își amintească și fizic de faptul că e la al 25-lea început de US Open din carieră. Nici măcar nu pare o statistică purtătoare de logică. Muchova a condus cu 2-0 doar ca să trăiască pe viu o revenire în galop a lui Venus. Nu a fost tocmai de ajuns, pentru că – deși având propria ei poveste cu absențele de pe teren – Muchova e mai în temă cu rigorile tenisului din 2025, așa că știe să ia virajele chiar și când în portbagaj se bat sticlele de lapte cu recipientele umplute-ochi cu kerosen. 

Setul doi ne-a pus pe tavă câteva zeci de minute de vintage Venus, cu serviciu care crapă cimentul și execuții parcă dirijate de senzorii care mișcă vehiculele marțiene ale NASA. Dar astfel de momente sunt parte din spectacolul unui soi de demonstrativ cu caracter oficial. Ca un fel de serbare de final de an la grădiniță, dar în care afli că unul dintre copii chiar e lup și umblă legenda că a mierlit pe cineva. 

Muchova a revenit în decisiv și câștigat fără să aibă nevoie de eforturi tocmai herculiene, dar uite cum e să ne începem ziua știind că undeva, oricând, o Williams poate să ne sară în cale într-una dintre primele zile ale turneului nostru preferat. Nu e ceva tocmai banal.

Renata Zarazua – Madison Keys: 6-7, 7-6, 7-5;

A fost o zi de mare încărcătură pentru poporul american. Au văzut-o pe Venus și au început să întrebe din reflex unde-i Serena, n-au văzut-o pe Serena și au început din reflex să o certe că nu joacă azi și au plimbat tablouri pentru retragerile a două jucătoare. Despre Petra am povestit deja, dar a mai fost pe listă și Caroline Garcia, care nu a câștigat vreun Grand Slam, dar e totuși mare victorie să reprezinți Franța și să nu ne amintim ceva lucru stupid sau enervant pe care să îl fi zis sau făcut de-a lungul carierei. Ba dimpotrivă, Caro e o tipologie care cu siguranță o ne lipsească prin circuit. 

Dar dincolo de asta, haideți să luăm tenisul de coarne și să facem niște politică de duzină, ca pentru o dimineață de marți. Faptul că Madison Keys pierde în primul tur de la US Open e o informație care de una singură e știre. Dar faptul că asta se întâmplă din mâna unei jucătoare din Mexic ce devine astfel prima din țara ei care, din 1995 și până azi, reușește să scoată de pe tablou o jucătoare de Top 10 e ceva de-a dreptul poetic.  

Sunt probabil multe scenarii de debut la primul tău meci pe Arthur Ashe. Să îl faci nu doar probabil, ci și real pe cel în care nivelezi o câștigătoare de Grand Slam clasată pe locul 6 în clasament e performanța de dincolo de performanță. Primul set a durat cam 70 de minute sau, așa cum povestește Madi chiar și la ora asta, 14 ani de viață de câine captiv într-o cușcă cu papagali hiperactivi. 

Au fost la mijloc și vreo 37 de greșeli neforțate ale lui Keys și, astfel, preambulul unui meci de groază care deja părea că se termină rău pentru americancă, chiar de-ar fi fost să fie victorie. 

Mai bine că nu a fost. Renata a avut chiar și două mingi de set în prima parte a meciului, dar tiebreak-ul i-a stat în gât. Pentru moment doar. Dezamăgirea nu a părut să fie prea mare, mai ales că cel mai probabil nu a existat. Nu poți suspecta de abilități teatrale ample o jucătoare care intră pe Arthur Ashe pentru prima dată fără să fie turistă, deci probabil că realmente nu a pus la suflet. A pierdut setul și a mers mai departe în jos, spre 0-3 în partea secundă. 

„Zara Zoom” e probabil una dintre cele mai tari porecle din tenisul feminin actual, dar nu mai tare ca revenirea Renatei. Cu lovituri ce păreau luate cu împrumut de la alte jucătoare de Top din care a mușcat, Zarazua a revenit și a revenit până când Keys nu a mai știut ce să facă pentru a ține ușa, peretele și toată casa pe care o construise și care se clătina vizibil. 

---