La mulți ani tuturor și ce zi minunată! Orașul se trezește la viață, viață îl răsplătește cu râsete de copii și raze de soare. Sper să aveți o zi bună la școală, nu cum a avut bietul Djokovic azi-noapte.
Chiar nu știam cum să încep cronica asta. De unde s-o încep. Pentru că e specială și cred că merita să fie scrisă de altcineva. De cineva care nu resimte dureri în bulbul rahidian de fiecare dată când Djokovic câștigă un turneu major. La urma urmei, azi-noapte era cât pe ce să se scrie istorie, și ultimul lucru de care aveau nevoie iubitorii de tenis era scriitura unui ochelarist acru care ține cu Federer și care dintr-odată este părere că ”cifrele nu înseamnă totul, superficialilor!”
Dar apoi, m-am gândit mai bine: băiatul ăsta antivaxx, ultra-naționalist, care sare la gâtul arbitrilor (la propriu, dacă nu mă înșel) este, după părerea multora, cel mai bun jucător de tenis din istorie. E drept, istoria încă se scrie, că Fedal încă nu s-a retras în Dakota de Nord ca să pescuiască la muscă. Vorbim însă de timpul prezent, care e cel mai important. Și cum spuneam, m-am gândit mai bine: e datoria mea să las acreala la ușă și să-i dau chefirului ce-i al chefirului; adică o cronică justă și nepărtinitoare, chiar cu riscul de a mă prezenta la camera de gardă dis-de-dimineață, pentru a purta un dialog de genul ăsta cu doctorița:
– Ce vă supără, domnule Baciu?
– Totul.
– Dar psihic sunteți ok, măcar?
– Da, slavă Domnului că mintea mi-a rămas întreagă, doamna Djokovic.
– Nu mă cheamă Djokovic și nu păreți ok…
– Ok?! OK??? Dar Iov a fost ok când i s-a luat totul și a primit la schimb lepră? Del Potro e ok după 5 operații? Viața asta e ok??? Nu, doamna doctor, nu sunt deloc ok. Hai, dați-mi mantia înapoi și coarnele inviziile de ren și nu vă mai răpesc timpul.
Din fericire, nu s-a ajuns acolo, pentru că Medvedev a devenit azi-noapte inspirație pentru milioane de copii netalentați la tenis. Pe bune, dacă aveți un copilaș simpatic foc, dar praf la coordonare, slăbănog sau grăsuț, leneș, pasionat de ouă Kinder și șah, duceți-l la tenis și nu încetați să sperați! SE POATE, iar ĂSTA e parentingul care contează.
Am sperat că astrele se vor alinia ca pistruii lui Opelka la serviciu și s-au aliniat. Și am sperat că americanii vor cânta ”davai”, ca pe vremea lui Trump, dar toată lumea ținea cu Djoko, fapt nemaiântâlnit în istoria recentă a sportului nostru. #Murica
Hai să vă povestesc ce am văzut eu în meciul ăsta care va rămâne în istorie drept ”Finala care a transformat visele unui campion într-un mare maldăr de pilitură”.
Cronicile de la US Open îți sunt oferite de:
Unele match-up-uri sunt atât de frumoase și imprevizibile în tenis, încât lași baltă Netflix-ul, uiți copilul la grădiniță, ignori prostia Guvernului și pentru câteva ore te lași captiv spectacolului. Altele, însă, merită nici mai mult nici mai puțin decât un frumos copy-paste în gură. Așa credeam că va fi și finala asta: un copy-paste după cea de la Melbourne, unde rusul picase la Tenis cum pică Cîțu la Dicție.
Pentru că până azi-noapte, Medvedev reușise victorii importante la Djoko, doar că niciodată la un Grand Slam și niciodată într-o finală. Sferturi pe la Monte Carlo, o semifinală pe la Cincy, un round robin la Turneul Campionilor și cam atât. În schimb, Răcnetul Inoportun din Belgrad™ a avut grijă să strângă rândurile de pe rachetă fix când a contat: la Australian Open. De două ori, în finală, respectiv semifinală. Deci dacă ești un lungan de doi metri, lovești mingea ca după un Black Friday la raionul cu tigăi și te cheamă Daniil, care rimează cu juvenil, ce speranțe să ai de la meciul ăsta? Mari, aveam să aflăm noi, ”experții”. Că de-aia ești pe locul doi în lume. Și de-aia vine Dylan Alcott, proaspăt câștigător de Calendar Grand Slam la tenis în scaun cu rotile, să-și toarne o bere în cupă.
Acuma trebuie spus că dacă-i iei primul set lui Nole, e aproape la fel de rău ca atunci când pierzi primul set în fața lui Nole. La turneul ăsta, cel puțin. E la ordinea zilei, previzibil. Niciun mușchi nu i se mișcă, nicio cotă nu se schimbă. Dar aseară, picioarele păreau să-l fi lăsat de la vestiare, chiar lângă chakra 1, nu departe de chakra 2. Dacă poți schimba proprietățile apei doar cu mintea, așa cum sugera Djoko acum vreo doi ani, e uluitor că nu poți face același lucru și cu propriul corp. Aici mai de lucru yoghinii de YouTube, experții în Reiki, curatorii de gânduri și, în general, toți corigenții la de la real.
Brad Pitt venise tocmai din Los Angeles, dispus să stea 5 ore printre două zeci de mii de oameni săraci care miros a bere și griji, iar Nole părea să nu se ridice la înălțime. Dureros. Nimeni nu înțelegea nimic, doar Mirka a avut prezența de spirit să-l trezească din somn pe Bătrân ca să vadă Marea. Marea dizolvare. Deci totul era cu susul în jos, iar Medvedev (rus, nebun, impertinent) dădea cu ghioaga. Și făcea punct după punct.
Foto: IMAGO
Din când în când, Daniil mai punea câte o scurtă, însă organizatorii i-au spus să înceteze, pentru că de fiecare dată când făcea asta, un pui de rață șchiop murea undeva, se arunca intenționat în câte-o gârlă. Scurta lui Medvedev îmi amintește de cea mai urâtă lovitură din câte am văzut vreodată pe un teren de tenis: de scurta mea.
Deci dacă-i iei set și apoi îi faci și break lui Djoko, e clar că ceva se întâmplă. E un glitch în Matrix, pe care nici CTP (care va fi inclus în Hall of Fame la anul, înaintea lui Mardy Fish) nu și-l poate explica în cuvinte. Același CTP care a avut și el un turneu foarte bun: a fost pentru prima oară când a putut pronunța corect numele a trei jucătoare în săptămâna a doua a unui Slam: Halep, Andreescu, Răducanu.
Și ce e frumos la jucătorul meu preferat all time, Daniil Medvedev, este că i le dă mână lui Novak. Lovește plat și plictisitor, fără pretenții să încurce. E un curaj venit din încredere. Un fel de ”Do you worst, GOAT, hahaha!”. Iar în clipele alea, Nole uită de la ce vine acronimul GOAT și se comportă ca o căpriță zăpăcită care nu știe cum naiba a ajuns pe stânca aia așa de sus. E cea mai sus căpriță de pe stâncă, șefa căprițelor, copite în bot dacă-i comentezi, mai are trei metri până-n vârf, dar vine o altă căpriță, cu gâtul lung, din rasa Saanen (am căutat pe internet tallest goat pentru glumița asta) și o mușcă pe căprița inițală de fund. Și-apoi, buf! O rachetă trosnită, un copil de mingi în pericol să ajungă la spital, înjurături spre un Dumnezeu neînțelegător – vedeți, anumite părți ale jocului lui Nole au fost la parametri obișnuiți.
În timpul ăsta, știu eu alte două cornute, fiecare cu problemele lor, care stau la baza stâncii și-s curioase cum se termină.
La 0-2 la seturi, mi-am făcut o cafea, în așteptarea setului decisiv. Pentru că asemeni lui Iancu Guda când se uită zilnic pe audiențe, am renunțat de mult timp să mai sper. Eram convins că Nole revine, eram convins că totul e doar un scenariu gândit de Vajda între două sticle de vin prost. Dar ce să vezi, eram paranoic – în sportul ăsta nu merge cu scenarii decât la Davydenko și alți câțiva băieți isteți. Medvedev a continuat să-și facă loviturile alea pe care comentatorul ne îndemna să nu cumva să le încercăm acasă, de parcă există cineva pe lumea asta care are vrea să aibă loviturile alea. Serios, știu eu personaje făcute din baloane umflate care își mișcă brațele mai armonios decât jucătorul meu preferat, Daniil Medvedev.
Foto: IMAGO
Foto: IMAGO
Va spun sincer: de la un punct încolo, începuse să-mi pară rău pentru Djokovic, omul chiar suferea vizibil. Dar eu am un truc pe care-l folosesc ca să-mi suprim pe dată empatia, mila sau, după caz, repulsia: mă gândesc la tac-su’. Și la toate tâmpeniile pe care le-a spus de-a lungul timpului. Iar atunci, fața mi se înseninează, lacrimile lui Nole sunt curcubeu, iar viața devine iarăși frumoasă ca un Taycan portocaliu.
Metri mai sus, în lumea celor care ar fi putut da forehandul ăla mai bine, că ”avea tot terenul liber, băăăă”, sper că i-ați auzit cum șicanau la minge de meci. Uite de-aia Emma e britanică și nu americană, nene. Cu bune și rele, englezii cultivp respectul pentru tenis cu același zel cu care cultivă Cheloo gazon de calitate. La Wimbledon nici nasul nu ți-l sufli la minge de meci, în vreme ce pe Ashe, zbieri ca soacra la analize. Ah, apropo de Emma:
E o pildă pe care o știm cu toții: uneori, banii nu contează, dar alteori ai nevoie de ei ca să asculți Deep Purple sau Țapinarii în timpul unui turneu de mare șlem. Asta e viața. Iar alteori, poate e nevoie de ei ca să aduci la terenurile de tenis copii din categorii vulnerabile, așa cum fac unii la o asociație care se numește Cip și Ciargi.
Plânsetul lui Nole dinaintea ultimului game al meciului, iar apoi figurile din loja lui (care, vorba lui Hângănuț, ziceai că-s toate din Breaking Bad) m-au convins că nu mai e loc de întors. Totuși, dacă ar fi făcut-o, probabil că Nole ar fi fost acum în compania lui Jordan, Phelps și Woods.
Foto: IMAGO
Însă dincolo de neputința, stresul și neforțatele lui Djoko, jos pălăria în fața jucătorului meu preferat, Daniil Medvedev. De data asta a demonstrat nu doar că poate și că vrea, ci și că i se cuvine.
În plus, pentru că este extraordinar de nebun, s-a bucurat după mingea de meci cu un așa-numit ”L2 + Left”, adică o chestie din FIFA, când jucătorul sărbătorește golul căzând lat pe jos. Copiii din ziua de azi ar trebui să vină cu un manual de utilizare și kit de depanare, pentru că, personal, mi-e din ce în ce mai greu să țin pasul. Am îmbătrânit, dar vestea bună e că și Nole. Deci să te bată unul care stă toată ziua pe PlayStation, iar la final de zi își dă seama că a uitat să-i ia cadou nevesti-sii. Asta înseamnă să ai ghinion. Sub privirile lui Laver și ale Sharapovei, care ajung să regrete că n-au stat naibii acasă să se uite la Survivor, că era episodul ăla-n care Jador cântă la șlapi.
Pauză de glume, că nu e nimic amuzant la final de Grand Slam. Îndrăznesc să spun că tenisul e un sport paradoxal. Predictibil în înfrângere – singura constantă din viața unui tenismen – și totuși imprevizibil ca o șuviță de păr în vânt. Îl iubim pentru că ne reprezintă și ne bucură, dar de îndată ce pretindem că-l pricepem, că-l cuprindem de colo până colo, ne-o luăm în freză prin interpuși: Emma, Laylah, Botic, Medvedev și așa mai departe.
Cât despre mine, zic așa: o dată pe an, merită să-ți pice cronici de-astea ca la gumele Turbo. Să stai pe cola pân’ la 5, să bagi mâncarea-n frigider și-apoi să te bucuri că e luni.
Pace și drilluri, prieteni.
Foto: IMAGO
Foto: IMAGO
Codruț este fan declarat al lui Federer, dar îi iubește pe ascuns pe toți jucătorii de tenis, mai ales pe cei care joacă în WTA. Se pricepe la fotbal, inginerie atomică și cherestea. Atunci când nu urmărește competițiile sportive, face abdomene, gătește și bea bere. De cele mai multe ori în același timp.
