Pasărea Felix

Adevăratele valori alte tenisului o duc bine în perioada în care e Australian Open. Rafa e în semifinale, Nole explică în sârbă de ce e vaccinat, iar Andrea Petkovic scrie texte în Sports Illustrated. În spatele clasei, acolo unde au primit un colț al lor în care să își umple botoșeii cu forehanduri și ghiozdănelele cu scurte la fileu, flăcăii ATP-ului pun mână de la mână și scriu în runde de câte trei seturi o scrisoare de intenție cu subiect simplu: e plin de premergătoare în circuit, dar dintr-un scutec Adidas ori Nike ori Lacoste tot o să răsară bățul ce va îmbrățișa spițele vreunui grahon uitat de timp în lanul cu Grand Slam-uri.

Până atunci, maternitatea e terorizată de Slander Man în varianta Matrioșka. Un plăvan inconștient, scăpat la vale prin lanul de gladiole crescute în academii la care taie facturi jucători ce strângeau aur pe vremea televizoarelor alb-negru. Chestia asta e valabilă momentan la băieți, pentru că la fete, în semifinale se intră fără certificat, fără adeverință de vechime în muncă și mai ales fără să fie necesar să demonstrezi că te vei mai și întoarce anul viitor ca să plătești factura pentru prosoapele consumate.

Daniil Medvedev – Felix Auger-Aliassime: 6-7, 3-6, 7-6, 7-5, 6-4

Ce te legeni, Codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
De ce nu m-aș legăna, dacă sunt literalmente un copac și la baza mea sapă cu un topor cu coadă de arțar un flăcău care-mi ignoră valoarea intrinsecă?

Puțini știu că Eminescu, atunci când călătorea în timp ca să participe la festivitățile contemporane de 15 ianuarie, oprea în birturi care nu respectau măsurile din starea de urgență și se uita pe ascuns la meciuri de la turnee de Grand Slam. Marea albastră din poeziile lui era de fapt terenul de hard de la Australian Open, iar poezia cu codrul e inspirată de mișcările telurice, contrare legilor fizicii ale lui Daniil Medvedev.

De exemplu, povestea cu „- Ce vrei tu? Noi, bună pace!”, este inspirată de dialogul dintre Novak Djokovic și vameșul care a demarat înjumătățirea macaroanei pentru sârb, odată ce a ajuns în patria cangurilor și a regulilor.

De când ne-am împăcat cu gândul că putem să îl tolerăm și că asta spune mai multe despre ofertă decât despre relația noastră cu el, Medvedev a înțeles prost dragostea părintească pe care i-o oferă orice fan îngrijorat pentru un viitor post Federer și Rafa. Nu îl punem aici pe Nole, pentru că viitorul lui există în zona martirizaților pe probleme prost înțelese. Ca de exemplu, empatia față de animale în ambalajul egoismului manifestat în raport cu orice altceva. Medvedev și-a permis deci luxul de a ne lega inimile de colțul patului încă înainte de a atinge borna de 10 slamuri ratate pe lângă cele 15 câștigate.

„Ce ar face Nole în locul meu?” e literalmente o întrebare pe care nimeni care nu e în Top 5 ATP nu ar trebui să și-o pună. Orice om mai jos de locul 5 fie e Nadal, fie e Federer, fie nu pupă micul dejun dintr-o zi de miercuri de la un Australian Open. Medvedev e printre ființele cu acte umane care pot accesa acest singur domeniu în care Nole ar putea fi consultat și fără a primi ulterior tratament cu recomandare psihiatrică.

Și a ieșit meciul ăsta de cinci ore în care Felix a făcut meciul vieții lui, fără ca asta să-i fie suficient. Trebuie să suferi în dragoste sau să mergi la vot ca să pricepi că cea mai bună zi a ta e posibil să nu fie un efort suficient pentru rezultatul la care sperai. Cea mai bună zi la serviciu, cele mai bune 2 seturi și jumătate, build-up până la minge de meci, dar de mers în semifinală merge tot Medvedev. Nu e nimic explicabil și nimic necesar a fi explicat în felul în care Daniil a fugit cu picioarele din spate ale bivolului și cu toată rezerva de prăjituri a lui Felix. Asta e probabil frumusețea inestetică a lui Medvedev: am căzut cu toții de acord că nu avem nimic de priceput și acum doar privim cu o liniște sufletească tâmpă, așteptând nimic.

Daniil poate fi o navă spațială cu roți de roabă și doi cai anorexici la tras. Cu toate astea, te uiți la el chiorâș, de parcă vezi tăierea panglicii pentru o autostradă suspendată peste Valea Oltului. Uneori, să îl vezi pe Medvedev lovind forehand-ul ăla de neînțeles e ca și cum ai mânca cel mai bun tort al vieții tale în timp ce lângă masă apare o vacă ce fată un metru cub de pizza cu ananas. Și ne uităm unii la alții și nu ni se pare ciudat ori greșit. Suntem împăcați, mândri și hotărâți să îl recomandăm lui Tsitsipas.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE:

Stefanos Tsitsipas – Jannik Sinner: 6-3, 6-4, 6-2

Hai să o zic așa, că poate ați avut de plătit impozitul la casă și nu ați mai prins nici măcar conferința de presă de la meciul ăsta: nici măcar o minge de break pentru Sinner în primele două seturi, două pentru Tsitsipas și un set trei din care nu s-a mai ales nimic pentru italian.

Rar i se întâmplă lui Tsitsipas să joace atât de bine – iar în momentele în care totuși se întâmplă, noi nu ne lăsăm păcăliți: nu e de la el, e de la celălalt. Nu spun că Sinner a fost moale astăzi, dar spun că dacă aș avea un pneu la fel de solid cum s-a prezentat el astăzi, aș schimba toată puntea spate și jumătatea de curte pe care am parcat. Tsitsipas a lovit constant mingea în urcare, iar Sinner a construit meticulos o coborâre rapidă, fără pauze prea lungi și fără dubii în privință numărului de victime.

La un moment dat a început să plouă, dar aici a fost o manevră a televiziunilor care vedeau un meci de 3 din 5 terminându-se în mai puțin de 2 ore.

Iga Świątek – Kaia Kanepi: 4-6, 7-6, 6-3

Iga are câteva planuri clare pentru acest început de an. Printre ele, cel mai important e să țină polonezii cât mai mult pe televiziunile de sport ca să uite că sunt vecini cu Rusia. Și, dacă mai e timp, să câștige încă un Grand Slam. Probabil luni, pentru că meciurile ei recente nu se prea încadrează în program și oricare dintre următoarele două s-ar putea întinde de-a lungul a două zile.

Kanepi a câștigat totuși partida asta. Doar că, așa cum Victor Pițurcă ar putea observa, în final l-a pierdut. Asta nu e greu în tenis, pentru că sportul ăsta e făcut să nu câștigi niciodată. Și dacă o faci, totul durează până la pupături și trofeu, după care vine următorul turneu și următorul meci și totul se încheie și se uită. Poate dacă suntem de acord cu ideea asta le găsim și absolvenților de filozofie niște cariere serioase, pentru că altfel nu îmi pot explica în baza a ce supraviețuiesc ei.

Dar dincolo de grija mea față de semeni, meciul nu a fost chiar plăcerea cu care să vrei să îți umpli 3 ore din dimineața unei zile de miercuri. Sau ce anotimp o mai fi acum. Kaia și Iga au basculat peste 100 de greșeli neforțate în 3 seturi, iar sentimentul era la un moment dat că trebuie să legăm la ochi copiii de mingi ca să nu îi traumatizeze evenimentele din teren.

Cimentul devine rapid mocirlă când căldura se întâlnește cu posibilitatea de a juca în câteva zile o finală de Grand Slam, dar măcar am avut un final cu punctul ăsta scos dintre mărăcini și pus pe un piedestal la care noi doar am mai dat un jet de apă și apoi ni l-am însușit ca artă.

OH MY GOD! What a match point. @iga_swiatek pic.twitter.com/ajs95gKeNA

— Tennis GIFs 🎾🎥 (@tennis_gifs) January 26, 2022

Totuși, pentru Iga sunt șanse bune să fie mai greu într-o eventuală finală cu Barty, pentru care probabilitatea de a pierde un set e la fel de mare ca probabilitatea de a găsi o mașină de Formula 1 cu două anvelope second-hand pe spate, că oricum trage fața și pilotul nu merge la munte, pe gheață, doar se plimbă prin oraș.

Danielle Collins – Alizé Cornet: 7-5, 6-1

În timp ce poștașul din cartier a programat deja o ședință de adăugare a adresei ei pe lista celor care trebuie să primească pensie, Alizé a înțeles astăzi cât de greu e totuși să câștigi un Grand Slam și, spune ea, are un și mai mare respect pentru oamenii care au reușit asta. Practic, din asta putem înțelege că fanul român cu lipici la tastele care compun sintagme ca „hai , m-ă că az nu șia daț interesul” e la un sfert de finală distanță de revelația divină care ne-ar putea aduce liniște eternă și nouă, celorlalți.

Interesant e că Danielle Collins ajunge în semifinală la AO, deși nu are antrenor nici la acest turneu. Și nu-mi vine să cred că strategia asta nu prinde la mai mulți jucători de tenis. Sau măcar la FCSB. Dincolo de economia făcută și de faptul că probabil poți vinde locul de pe scaun al antrenorului cu vreo câteva mii de euro în funcție de meci, asta te scutește de discuțiile inutile de după partidă. E ca și cum, pentru introvertiții care nu suportă mesele cu familia, s-ar oferi posibilitatea de a te naște din ouă Kinder.