Collins, file din poveste

Când eram mic și mama nu avea chef să primească musafiri, adevăru’-i că nu prea avea de ales. Dar îi rămânea să decidă cum se vor simții musafirii în vizita lor. Când ideea nu o entuziasma, mama pornea mașina de spălat fix înainte ca oaspeții să apară. Pe program lung. Era o mașină adusă cu Transeuropa de pe o margine de drum din Germania și cam după o oră de spălare bavareză, ustensila devenea o mașină de doborât blocuri-turn. O auzeau musafirii de la masă dimpreună cu delfinii din Pacific, care automat își începeau migrația cu trei luni înainte.

Casa devenea un mediu insuportabil și plecai.

Cam asta a făcut Danielle Collins cu terenul de la Miami pe care a primit-o pe Sorana. Pe masă i-a pus problemele de geometrie din care îi e compus serviciul. Scaunele? Întoarse pe masă, cu picioarele transformate în țăruși numai bun de bătut folosind acel backhand cu două mâini ce poate duce mingile peste tot, dar mai ales acolo unde trebuie. Un meci ciudat, într-o gălăgie pe lângă teren care, de la TV, a părut că face parte din Zilele Municipiului Miami. Mai ales că oricum ne spusese comentatorul că Danielle „a evoluat pentru colegiul din Florida”. Florida fiind de dimensiunile Italiei și având câteva sute de colegii.

Ca să piară primul set, Collins a avut nevoie de un break început de la o minge norocoasă, trecută sfinții știu cum peste partea înaltă a fileului. Apoi, în setul doi, Sorana a avut mingi de break cu care ar fi putut începe țesătura actului secund cu 2-0.

Ce nu a avut Sorana? O adversară are să greșească și altcândva decât în momentele inutile. Pentru că e magia asta tenisului: greșelile, fie ele egale ca număr în statistică, nu sunt egale între ele. În timp ce Danielle a curățat la ras frișca de pe fiecare game până a ajuns la punctul decisiv, Soranei i-au mai rămas constat doar firimiturile unor puncte de onoare. Totul s-a jucat pe tenis tare, izbit plat și trântit fără speranță ori suspans pe lângă tușe și colțuri. Genul de meci fără suflet, împins la vale de o forță singulară și capabil să se mai oprească doar pe mâna gravitației.

Nu un joc slab al Soranei ori vreunul în care nu s-a legat ceva anume. Dar lucrurile nu au stat cum erau programate pe sfoară, iar asta s-a întâmplat pentru că Danielle Collins a tăiat din timp copacii în care Sorana plănuia să își prindă hamacul. Când a avut nevoie de ași, Collins a servit ași. Când a avut nevoie de winnere, linia de asamblare ciomege și topoare a livrat. Când nu au mai fost, nu mai era nevoie, pentru că fetele erau deja la vestiar.

Iar acolo, Sorana ajunge pe un val bun. E în punctul în care pare că poate să bată orice jucătoare din Top 10, dar poate pierde cu oricine din Top 100. Mai important e că Sorana a ajuns la punctul în care nu mai crede în nimic din ce i-ar putea fi potrivnic în tenis. Când într-un meci care a durat puțin peste o oră Sorana a salvat cinci mingi de meci, am putut înțelege pentru a mia oară că joaca rămâne deschisă. O luptă a fost pierdută, dar nimic altceva. Deci ne mai revedem.

---

Cronicile de la Miami îți sunt oferite de 2Performant.

---

Ekaterina Alexandrova – Iga Swiatek : 6-4, 6-2

Poate era ora de vină, dar Alexandrova pare rodul iubirii dintre orarul de întârzieri al CFR și o minge șutată pe suprafața Lunii. A fost nevoie de 30 de minute pentru ca meciul să ajungă în abia al șaselea game, moment în care Iga părea un copil care doar știe că trebuie să se trezească, fără însă a pricepe și motivul. Iar din buimăcia asta din jur, plus ora întârziată, Iga s-a trezit la 4-2 pentru adversară, o situație destul de rară în cariera ei recentă.

Pentru că era și ultimul meci al zilei pe respectivul teren, jucat într-o liniște cumplită spartă din când în când de indicațiile antrenorilor, Iga a tras tare să înoate nu doar împotriva curentului, ci și prin fisurile aparent inexistente ale barajului Alexandrova. Și probabil că liniile de cod ale Igăi au dat erori fatale din moment ce fetele s-au mai întâlnit recent la Doha, unde poloneza câștigase scurt și fără birocrație, în două seturi. 

Niște săptămâni și un ocean mai târziu, Alexandrova a lăsat impresia că a învățat la perfecție care sunt cărămizile ce trebuie trase din zid pentru ca numărul 1 WTA să se prăvălească cu zgomot în colb. Călare un metru și jumătate în teren peste Swiatek la fiecare serviciu al acesteia, Ekaterina a jucat tare și decisiv: ce-a intrat a rămas ferecat sub magia lămpii, iar ce nu a intrat nu a contat. Până la finalul primului set și apoi până în finalul-final, Iga nu a găsit cifrul. Cu mișcări parcă dozate între secunde, Alexandrova a continuat să câștige teren și să avanseze până când opera a fost definitivată cu un moț pe alocuri șocant: numărul 1 WTA pleacă acasă în două seturi.

Carlos Alcaraz – Gael Monfils: 6-2, 6-4

Monfils e un fel de ultim romantic al tenisului. Sigur, pentru el, romantism înseamnă să-i sufli în gură când o pupi, să sari în băltoacă atunci când vă plimbați prin Pantelimon și să îi spui bancul cu Tottenham când sunteți la coadă la bancă. Dar Monfils nu renunță. Țopăie pe teren de parcă mănâncă doar covridog cu arcuri și, dacă are posibilitatea, va încerca de fiecare dată o lovitură printre picioare, cu ochii închiși și urechile astupate, în locul gestului simplu de a desface sticla de apă începând de la dop. 

Tot spectacolul ăsta nu înseamnă nimic pentru Alcaraz, care după câteva primăveri prin circuit, în care a perfecționat tenisul, acum a trecut la componenta de lobotomizare emoțională, lecția „cum nivelăm orice jucător care nu e în Top 5”. Un meșteșug îndelung perfecționat în presele de uleiuri esențiale sârbești, în laboratoarele de limbă engleză ale Spaniei sau pe pășunile de iarbă cu ciocolată din Elveția. 

Doar că după ce chiar la început de meci și-a întins oscioarele și mușchii firavi dintr-o gleznă, Monfils a devenit o doagă frumos ornată, cu lovituri dătătoare de chef de viață, dar fără vreo capacitate de a susține concertul până la capăt. Fără abilitățile fizice pe deplin activate, Monfils e ca o barcă făcută din sticle: orice de frumos ar fi desenată, construcția respectivă nu te poate duce fizic absolut nicăieri.

Respect pentru eforturi, însă. Dacă i-am cântat ode lui Murray, merg niște doine și pentru Monf, care are un an în plus.

Chiar și într-un picior, Monfils ține hățurile dacă în căruță se află materie primă pentru ceea ce ar putea fi punctul turneului.

https://twitter.com/TheTennisLetter/status/1772416606401867928

Caroline Garcia – Coco Gauff: 6-3, 1-6, 6-2

Caro a venit la Miami cu planurile ei. Nu le știm cu certitudine, dar dacă unul dintre ele presupune să scoată din turneu toate fostele câștigătoare de Grand Slam, până acum îi iese. După ce s-a asigurat că Naomi Osaka se achită fără alte întârzieri de toate îndatoririle de proaspătă mămică, Garcia a trecut cu coasa și prin cultura de gladiole a lui Coco Gauff. 

Statisticile pot picta o imagine stranie a meciului, în care Coco ori ține balanța în echilibru, ori e din anumite puncte de vedere peste franțuzoaică. Dar dincolo de echilibrul balanței, în tenis mai contează cine zgâlțâie masa pe care stă instrumentul. Iar aici, întocmai ca la acel moment sinistru de la înmormântările românești, Caroline Garcia a cântat prohodul pe toate vocile și s-a asigurat că singura amintire plăcută cu care Coco rămâne din acest meci e că a servit 8 ași. Și că măcar a compensat în setul al doilea dezastrul cataclismic adus de celelalte două pe care le-a pierdut. 

Alexander Zverev – Chris Eubanks: 7-6, 6-3

Există și suferință în soarele dogoritor de la Miami, iar responsabilul cu căratul sacului spart a fost astăzi Zverev. Principala reușită a lui Sascha a fost că a supraviețuit primului set, deși Eubanks se instalase confortabil la umbra unui 5-3 la care se adăuga și puterea serviciului. Dar nimic nu poate ilustra mai bine zicala „nimic din ce e rău nu poate ține la nesfârșit” mai bine decât o face tenisul. De aceea e atât de importantă în acest sport capacitatea de a te pune la adăpost în timp ce joci.

Întrebați-l pe neamțul Hanfmann, care a luat un game și încă două într-un meci pierdut în 47 de minute cu Dimitrov. Acolo am avut contraexemplul acestei teorii. Dincoace, Zverev s-a pus liniștit în gardă, a limitat numărul de greșeli neforțate așa cum îți alegi adidașii pe care decizi să îi împarți cu câinele pus pe ros, și a așteptat cuminte. Setul i-a revenit în cele din urmă, iar el a privit asta ca un context bun să înceapă setul secund de la 3-0.

După ce a mai salvat trei minge de break găsite de Eubanks printre rămășițele propriilor lui speranțe, Zverev s-a asigurat că merge mai departe la meciul cu Khachanov. Are la cingătoare toate sculele din trusă și mai rămâne doar ca viitorul să îi deschidă alte șantiere și nu vreo probă surprinzătoare de înot pe pași de capoeira.