Danielle Collins – Jaqueline Cristian: 3-6, 6-4, 6-1

Ce știm despre tenis e că se joacă pe puncte, game-uri și seturi. La final le aduni și ai un meci. O poți face într-o oră, trei ore sau trei zile. Când s-au scris regulile jocului, probabil că primii jucători așteptau finalizarea unui lot de autostradă și și-au spus că timpul oricum nu contează. Totuși, în realitate, tenisul se joacă pe timp. Ai un timp limitat sau un număr limitat de intervale de timp în care poți face același lucru care într-un moment T0 îți iese. Îi spunem momentum. Și probabil îi spunem cumva și în română.

Îi putem spune „ce i s-a întâmplat lui Jaqueline”. Care astăzi a jucat pe ceas. Ca o pâine ce trebuie scoasă la momentul potrivit din patul de jăratec din cuptor că altfel ți-o confundă vecinul mecanic cu un ambreiaj de TIR , jocul bun al lui Jaq e avut vremea lui. Jaq și Danielle au început fiecare în partida ei. După primele două – trei game-uri eram aproape sigur că asist la un antrenament pentru serviciu. Două mașini de trimis mingi în terenul advers. Puncte scurte și seci, tăiate și îngropate în tabelă fără nicio intenție de execuție artistică. Ni s-a derulat dinaintea ochilor o superbă secvență de spart piatră în carieră. Treabă muncitorească, de o duritate fără cusur, dar simetrică și admirabilă prin precizie. Ca și cum ai vedea un concurs de doborât copaci, dar competiția e transmisă cu șase camere, reluări în slow motion și comentariul lui Kevin Harlan.

Primul set a fost probabil cel mai bun set pe care Jaq l-a jucat în circuit în ultimii doi ani. Până la finalul setului doi, Collins a reușit să transforme în religie ideea de a greși neforțat în același fel: trimițând obsesiv mingi lungi ce nu prindeau terenul, de parcă încerca să determine tușa să se mute mai în spate de spaimă că va fi lovită din nou. Doar că asta a fost o chestiune de timp. Danielle a mers pe ideea de a greși din aproape în aproape. Strategia studentului certat cu mă-sa, dar care are de făcut o mămăligă: prima e ceai, a 10-a o bei cu paiul dacă ai plămâni, iar finalul celei de-a treia pungi de făină aduce un produs comestibil. Din nou, o chestiune de repetiție încadrată în timp.

Dacă Jaqueline găsea o modalitate prin care break-ul din setul doi să nu existe, titlul ar fi fost altul. Programul ei ar fi fost altul. Doar că Danielle a exersat atât de mult mingea lungă, trimisă tare către linia de fund, încât atunci când mușchii au primit din partea creierului semnalul că lucrurile sunt reglate, nu a mai existat drum către înapoi. Era setul decisiv când dârzenia lui Collins arăta deja direct a ură, iar treaba devenise personală pentru o jucătoare care de una singură și-a pus limită de timp asupra carierei.

Și apropo de asta, un PS: la un moment dat, Collins s-a luat la harță cu un fan, pe care l-a certat, i-a spus să vină în teren dacă știe mai bine și i-a cerut respect. De ce să vă mint, primul instinct mi-a fost să îi răspund.

Dar Daniell n-are treabă cu cronicarii. Erau unul dintre fericiții care înfundă frigul din Madrid. Comentariul din boxele televizorului a fost că Danielle „se dă în stambă” și, per ansamblu, că nu are un comportament ok. Și poate fi o părere validă. Dar aș vrea să o văd venind de la oameni care se abțin de la orice fel de cuvinte inferioare, dacă izbesc piciorul mesei cu degetul mic și peste ei sunt șase camere de filmat ce transmit pe patru continent. Adică pe de-o parte nu ne place Rybakina, că e expresivă ca punga în care-și ține bunica telecomanda, dar Collins e insuportabilă pentru că vorbește pe teren și dă semne de puls când vede mingea pe lângă ea?

Complicat și cu noi. Cert e că între două idei despre locul sportivului în lume, decisivul s-a răsturnat complet peste Jaqueline. Collins s-a transformat într-un fel de Roborock ce are făcută harta apartamentului și alimentarea cu apă, iar Jaqueline a asistat și ea la finalul meciului. Fără să facă ceva vizibil greșit, ci pur și simplu rămasă fără timpul ce îi era alocat. Se afla pe timpul alocat lui Collins, iar din groapa aia se mai iese doar dacă sapi suficient până în cealaltă parte a planetei. Sau dacă se termină meciul.

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

Cronicile de la Madrid Masters îți sunt oferite de 2Performant.

Aryna Sabalenka – Robin Montgomery: 6-1, 6-7, 6-4

Aryna are un talent aproape nebunesc în a-și strica propriile planuri. Își joacă unele meciuri de parcă trebuie să bifeze măcar de două ori tot ce i-a spus antrenorul să nu facă. Sabalenka poate în același meci să acceseze viteza în care își nivelează adversara, viteza în care o învie și o nivelează din nou sau varianta în care o ține cu forța în meci, până când o vede plecată cu victoria.

E bine că s-a apucat de tenis. Dacă – să zicem – avea o fermă de vaci și se ocupa cu mulsul lor, ar fi avut seri în care își scăpa telefonul în bidonul cu lapte, iar dimineața îi dădea trezirea oala cu smântână dotată în mod neașteptat cu alarmă.

E pe de altă parte adversara preferată a colegelor de circuit ce abia și-au făcut primul card de credit și au pornit prin lume la adunat puncte. Montgomery abia are 19 ani și trăiește premiere de tot felul. Până săptămâna asta, Madridul era doar destinație de vacanță, iar jucătoarele de Top 10 erau afișe de prin camera de cămin.

Dar Sabalenka îți ia cu o mână un set în care faci un singur punct și îți dă speranță la viață cu un alt set pe care i-l iei la tiebreak. Te lasă să patinezi pe zgură, să i te urci în cap și să simți viața bună din tenisul în care cecurile câștigate nu echivalează cu cardurile cadou primite de la colegii de clasă cu ocazia zilei de naștere. Din multe puncte de vedere, Aryna face jucătoarelor tinere mai mult bine decât toată academia lui Mouratoglou.

Dar e nevoie și de o mărturisire: de când mă uit la tenis nu am văzut înșiruire de greșeli neforțate mai absurdă decât ce s-a întâmplat în game-urile șase și șapte din decisiv. Dacă vedeai pentru prima dată un meci al Sabalenkăi, ar fi fost ultimul. O să mă arunc într-o presupunere curajoasă și voi spune că Aryna nu a citit Florile de Mucigai ale lui Arghezi, ceea ce face cu atât mai straniu faptul că și-a însușit opera și a transformat-o în strategie de joc.

Pentru că abia asta e fabulos la Sabalenka: ea e mișcată prin lume de vreo patru motoare ce funcționează concomitent, dar rar pentru același scop. În multe momente, un motor trage împotriva altuia, altădată descoperi că mașinăria cuplează toate mecanismele și se îndreaptă cu viteză spre lac. Dar huruitul e permanent și e de-ajuns un game –cum a fost cel de la 5-4 pe serviciul adversarei – pentru ca Sabalenka să scoată roțile din apă și să se așeze liniștită pe plajă. Asta după ce timp de două seturi a jucat un singur game.

Carlos Alcaraz – Thiago Seyboth Wild: 6-3, 6-3;

După ce și-a tras pe mâna dreaptă un sleeve, Alcaraz a intrat în teren să joace cu omul al cărui nume e pronunțat zilnic în vreo 35 de feluri diferite. La cum a arătat până la urmă meciul, înțeleg că adiția vestimentară ar putea fi o încercare de pregătire a meciurilor viitoare mai grele.

Să joci cu mâna dreaptă sugrumată e util dacă îți propui să fii noul Nadal de pe zgură, care acum nu exagerat de mult timp părea că își poate bate adversarii din primele oricare patru tururi chiar și fără una dintre mâini. Urmărim evoluția acestui proces și vom putea fi sigur de verdict doar dacă îl vedem pe Carlos abordând meciuri cu pașaportul de vaccinare legat la gât sau cu mănuși de box.

Alcaraz nu a lăsat în niciun moment impresia că își dorește să atingă accelerația acestui meci. A jucat așa cum gătește un bucătar relaxat, care știe unde-i sunt toate condimentele și cum trebuie să izbească ușa cuptorului așa încât aceasta să se închidă perfect. A contat mult și faptul că Seyboth Wild a abordat partida cu energia pe care ar avea-o un porc în a face planuri de Paște, deși e singura vietate comestibilă din bătătură în Ajunul Crăciunlui.

Mai rar îți e dat să vezi așa surpare statistică în care un jucător câștigă 9 din 10 puncte pe propriu serviciu și 3 din 10 pe serviciul advers. Câteodată, tenisul e acea problemă din testul de la matematică pe care o credeai grea, dar pe măsură ce pui numere pe foaie, se desfășoară o soluție mai simplă decât anticipai.

Tallon Griekspoor – Holger Rune: 6-4, 4-6, 6-3

De obicei, îmi încep duminicile de cronici cu un meci și un prânz copios, cu legume, proteină și ce mai găsesc bun prin frigiderul de lângă televizor. Aș fi făcut la fel și azi, dar mă uitam la meciul lui Rune, l-am văzut pe Patrick Mouratoglou pe ecran chiar în timp ce tăiam cașcaval și mi-am zis că nu are sens să risc nimic. Am luat o sticlă de apă cu capac sigilat și m-am pus pe treabă.

În meciul ăsta, fiecare cu specificul lui. Griekspoor e cap de serie, dar face parte din categoria celor fofilați în mansarda clasamentului: din opt turnee la care a jucat în 2024, doar la două a reușit să treacă mai mult de un tur. Dincolo, Rune și-a făcut o faimă din a avea nevoie de set decisiv și de a sta pe teren cu orele, semn că lui îi place să șadă-n compania colegilor de circuit. În plus, omul e din Danemarca, unde nu prea e vreme bună, deci de ce nu ai sta pe terenuri pline de soare și lume bună când alternativa e cu nori, ploaie și frig în oase.

Cu un sfert de teren în soare pentru că azi s-au gândit și spanioli că ar fi cazul să mai aerisească în Caja Magica, Rune a început meciul cu adidașii încă la vestiare, iar pe la mijloc de set a avut nevoie de 10 minute pentru a face 3-3 și a-l dezlipi de pe spate de Griekspoor, care apoi a răspuns cu un game de serviciu ce nu a durat mai mult de două minute.

Ca să îl parafrazez pe Michael Scott, din The Office, asta a fost o dovadă a faptului că Griekspoor nu e foarte muncitor, pentru că face în câteva zeci de secunde ceva ce unii fac într-un sfert de ceas. Tot în câteva zeci de secunde, Griekspoor i-a furat setul lui Rune cu un break făcut aproape pe-ascuns, asta fiind încă o dovadă că omului i-a prins bine plecarea intempestivă – din primul tur – din turneul de la București, către zări mai călduroase și mai bine dotate în caz de ploaie.

Rune însă a continuat să se agite, să bată din piciorușe și să se bucure zgomotos la fiecare punct câștigat. Cu dorința nu are probleme băiatul, dar îi e plin jocul de găuri atunci când vine vorba despre capacitatea de a juca bine și, în același timp, eficient de-a lungul unui meci întreg.

Totuși, sperietura din primul set i-a prins bine și partea a doua a meciului a început-o energic, cu un break. O chestie care l-a ținut până în decisiv, acolo unde de îndată ce a avut ocazia, s-a închinat la trecutul de zeu al turneelor de weekend al adversarului său și și-a lăsat serviciul pe tavă. Cu meritul de a fi prins în gheare orice oportunitate i s-a ivit, Griekspoor a închis discuțiile în game-ul al cincilea, ultimul care a avut nevoie de mai multe puncte și de mai multe discuții.

Radu Hângănuț

Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.