Hai să o luăm așa: în seturile pe care și le-a câștigat la turneul ăsta – adică toate, cu excepția unuia –, o singură dată Danielle Collins a pierdut mai mult de trei game-uri. Astăzi. Există niveluri în materie de dominare, iar Collins s-a apropiat de echivalentul lui Max Verstappen. Cu un succes relativ a oprit-o doar ploaia, în acele câteva zeci de ore în care reflectorul cronicilor și-a căutat nebunește busola printre valuri, dar când apele s-au retras am mai găsit doar fata și trofeul.
A fost un soi de meci de fotbal american. Ambele jucătoare s-au dedat la puncte scurte, fără încercări de tiki-taka. Din privirea lui Collins îți dai seama că nu îi place să aștepte după ceva ce a cerut în mod explicit. Se spune că, la grădiniță, când a jucat-o pe Scufița Roșie, era la fel de motivată către performanță. Cu ea în terenul scenetei, povestea s-a terminat cu lupul și bunicuța mâncate, în timp ce merindele pentru octogenara închipuită au fost consumate ulterior, ca after-workout.
Cronicile de la Miami îți sunt oferite de 2Performant.
Pe de altă parte, nici Rybakina nu a părut că vrea să stea prea mult la masă. De pe la început, când merindele știam că sunt în pregătire, în farfuria de ciorbă a Elenei fierbea zmalțul, iar lingura trepida. Cu chipul ei angelic, de copil aflat în permanență față-n față cu prima zi de școală și teroarea primului drum cu autobuzul plin de navetiști, e complicat să îți dai seama în ce stare de agregare se află fata asta. De regulă, trebuie să i te uiți sub unghii ca să știi sigur dacă vine de la o sesiune de pictat icoane pe sticlă sau tocmai și-a încheiat tura la o un restaurant în care specialitatea sunt șnițelele bătute cu mâna, în prealabil înjurate.
Astăzi, Rybakina a pictat cu degețelele mielul sfânt, în timp ce Collins se pusese în coate și scotea cu dinții bolovani dintr-o mină pe care o săpase cu mâinile goale. Aparentul echilibru din primul set a existat din același motiv pentru care, în Titanic, atunci când fatala distorsiune a acelui degajament, vaporul nu s-a scufundat instant. E nevoie de timp pentru ca finalul să apară la capătul firului narativ. Dar, când hăul e suficient de mare, finalul e doar o chestiune de „când?”.
Elsa/Getty Images
Rybakina a avut mingi de break. 11 în total. Utilitatea lor a fost similară cu cele 11 zile consecutive în care eu, la un moment dat, am trecut la nici 100 de metri de seiful băncii Credit Suisse. Am fost milionar în euro la fel cum azi Rybakina a fost aproape să câștige meciul cu Collins. Pe undeva prin setul doi, când Elena ajunsese la 50% procentaj pe primul serviciu pus în teren, mi-am dat seama că tenisul e de fapt cel mai nepotrivit sport în care să te lauzi cu șanse de 50-50.
Iar Collins a mai spart un mit: cel care spune că sunt complicate meciurile în care, mai mereu, adversarul e acolo, în coastele tale. În cel mai rău caz, Danielle ar fi putut fi deranjată de adversară în măsură în care nici mie nu îmi place să scriu un text și cineva să stea în spatele meu, să-mi sufle în ceafă. Dar relația dintre ele nu a mers mai departe de atât. Collins a jucat de parcă meciul avea să dureze fix cât setează ea pe ceas. Când a avut nevoie de punct, din piatră seacă, circuite, praf deșertic și oase de aligator, s-a făcut punct. Și din punct trofeu.
Dar uite încă o chestie: fără să înțeleg clar resorturile psihologice din spatele ideii, confirm că mă străbate un soi de mândrie provenită din faptul că Danielle Collins a fugit cu toți caii de prăsilă din grajdurile turneului după ce prin lunetă i-a trecut – meteoric, ce-i drept – Sorana Cîrstea. Avem noi chestia asta.
Elsa/Getty
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
