Spanioli, aglio e peperoncino

---

Partea bună pe care o extragem din toamna asta de UEFA Champions League e că nu ne mai simțim singuri când vorbim despre îndepărtarea treptată de competiția asta imensă.

Știți stadiile prin care am trecut cu toții de când echipele noastre nu mai reușesc să se apropie nici măcar la nivel de miros de grupe. Prima dată, acum mulți ani, când nu aveam stadioane, dar aveam fotbal, suspinam la final de grupe UCL că nu mai prindem primăvara europeană. Apoi, măcăneam că, deși suntem calificați în grupe, nu prea reușim s-o punem decât de-o calificare în Europa League. Ulterior, ne-am prins că nici asta nu prea mai ține, pentru că ai noștri începeau să ajungă în grupele UCL doar ca să-și calculeze banii din drepturile de televizare – nu se mai punea problema de rezultate. Iar azi, după încă o mână de scări pe care le-am coborât uitând drumul înapoi, ne bucurăm când mai prindem meciuri în grupele diviziei C europene. Unde și-așa luăm uneori bătaie la scor de hochei. Dar avem stadioane. Scuze eu.

Ei bine, nu suntem singuri, prieteni. Barcelona și Atletico Madrid au și ele stadioane, dar au ajuns să calce pe drumul bătătorit de ai noștri și fac cale-ntoarsă după grupe. Pentru că numele echipei nu prea joacă de unul singur și pentru că Lewandowski nu poate să schimbe regulamentele și să joace fotbal unu la unu, fără alți 10 coechipieri care să-l încurce, Barcelona cade pentru al doilea an consecutiv din grupe și pleacă să joace fotbal joia. Optimiștii din noi ar zice că va juca, totuși, cu United și Arsenal. Pesimiștii știu însă ce-i aia Divizie B și văd meciuri pe muchie de cuțit cu Saint-Gilloise, Sturm Graz și Qarabaq.

Atletico nici măcar asta nu mai face. Echipa care enerva câinii din sat și care părea că are o singură problemă în competiția asta – nu știa cum să câștige finala – a ajuns să fie evacuată cu tomberonul de reciclate dintr-o grupă cu Porto, Brugge și Leverkusen. Aici probabil că suntem în asentimentul tuturor când zicem că eliminarea mașinăriei de fotbal frumos ca prima zi de serviciu de după concediu este o bucurie pentru toată lumea bună a fotbalului.

Și-au mai fost povești în toamna asta. Real a făcut ce știe mai bine, adică a jucat mediocru, dar s-a calificat în primăvară și probabil că va juca cel puțin finala și-o va câștiga revenind de la 0-5 la pauză, Liverpool s-a refugiat în Champions League și s-a răzbunat pe necăjiții din Glasgow după ce-n campionat sfântul Virgil s-a transformat în martir, Tottenham a mers mai departe deși au sărit pene ca din gater de pe cocoșul din siglă, iar cluburile cu buget infinit au trecut în partea fericită a competiției după tradiționala expoziție de trofee de vânătoare din vara acestui sezon.

Bravo, băieții. Să-i luăm pe rând și să-i analizăm împreună cu analiștii din studio, impecabilii Cristiano Axinescu (grupele A-D) și Leo Lungu (grupele E-H).

Dar nu înainte de momentul sponsorului. Și de a vă trimite să vedeți discuția mea cu Ilie Dumitrescu. Merită fiecare secundă, măcar pentru a simți încă un gram de emoție de-aia bio, naturală, cum se făcea pe vremuri.

Această cronică este suținută de OPPO

OPPO este lider global în tehnologie și partener UEFA. Urmărește experiența Champions League și trăiește meciurile unice, pe ecranul performantului OPPO Reno8 Pro 5G.

---

---

---

Grupa A

Napoli, orașul șarmant care ne arată mereu de ce Sudul nu trebuie și nici nu are cum să fie Nord, trăiește bucăți de istorie la care n-a prea visat de la Dieguito încoace. Descotorosită în vară de niscaiva veterani secătuiți de puteri și de apetit, ca Mertens, Insigne sau Koulibaly, gașca din Sud inventează acum poezie maradoniană cu viteziști din garda nouă, ochi și urechi la instrucțiunile trasate de vulpoiul Luciano Spalletti, un toscan venit în Campania în căutarea nemuririi fotbalistice.

Dacă în cazul unora ca Raspadori sau juniorul Simeone n-avem de ce să ne băgăm unghia-n gât, că ăștia au primit banane și portocale în copilărie, când auzim de tânărul talent Khvicha Kvaratskhelia ne vin în minte două lucruri. Primul, că dacă-i punem numele parolă la Instagram, nu ne sparg contul nici IT-iștii vâlceni aflați în slujba răului. Al doilea, de ce gruzinii au un așa flăcău fertil pe dreptunghiul verde, în timp ce noi defilăm cu alde Octavian Popescu, care-i șubred ca o pisicuță cu toxoplasmoză.

Dincolo de amărăciunea noastră provocată de băiatul virtuos de la Tibilisi, napoletanii au luat la rând adversarele din grupa A. Au profitat că neprihănita Rangers nu l-a avut în teren pe Ianis, dar l-a avut pe bancă pe Giovanni van Bronckhorst, redus în această stagiune la doar a doua opțiune de parolă. Ca să fi făcut o brânză în grupa asta, ar fi trebuit să fie exact invers pentru sărmanii scoțieni, care au marcat puțin, dar măcar au încasat o droaie în grupa asta.

Italienii au pângărit-o și pe Ajax, care cam merita să fie pângărită, între noi fie vorba. Olandezii i-au trimis pe Martínez și Antony la United pentru peste 150 de milioane de euro, cu tot cu antrenor, au mai expediat un pachet rentabil și-n Bundesliga, așa că în următorii ani vor face același lucru pe care l-au făcut în circa două treimi din istoria lor: „reconstrucția echipei”.

Dar să nu-i plângem pe olandezi, că nici ei nu ne plâng pe noi. O fi Amsterdamul scump, dar cu ce ai încasat de la familia Glazer trăiești fără dureri de cap câțiva ani. O dată pe săptămână îți permiți chiar să închiriezi o bicicletă și să dai o raită prin Cartierul Roșu, că la tine în Eredivisie nu prea te mai deranjează nimeni. Cândva, îți mai înfigeau câte un cui în anvelopă PSV Eindhoven și Feyenoord, însă au cam apus vremurile alea.

Liverpool a ieșit și ea premiantă în seria asta, ba chiar fără să-și flexeze mușchii. Traseul „cormoranilor” a pornit cu o corecție cruntă încasată la Napoli, urbe în care orice chiabur englez are de suferit, însă ai lui Klopp au virat-o pe drumul cel drept în următoarele meciuri. Serile de Champions au venit ca o consolare pentru neamț, afectat din nou de sindromul sezonului al șaptelea. O maladie occidentală, apropo, că n-ai să vezi niciodată în România așa ceva, că doar niciun patron nu-i atât de naiv încât să-i țină șapte ani pe ștatul de plată pe Teja sau Ilie Poenaru.

Injectați cu venin de insuccesele din Premier League, voinicii lui Liverpool au tăbărât fără milă pe nevinovații de la Ajax și Rangers, precum un băiat de cartier care a vândut în pierdere un Nokia 3310 și acum se răzbună pe pistruiații de la grădiniță. Scoțienilor chiar le-au administrat un 7-1 pe ditamai Ibrox-ul, la Glasgow, de-or să ceară șefii lui Rangers pe viitor și a doua opinie înainte să aplice pentru un loc în Champions League.

Una peste alta, Jurgen Klopp a scos-o la capăt și încă are credit pe Anfield. Însă neamțul n-ar trebui să șadă liniștit deloc, că mâine-poimâine îi va lua cineva la puricat transferurile făcute în vară. Dacă până de curând Herr Jürgen era considerat un „zeu” în mercato, acum sunt tot mai multe voci care-i contestă vederea. Iar când plătești o sută de milioane de euro pe Darwin Núñez, samuraiul wannabe a cărui cea mai apropiată legătură cu fotbalul de Champions League e freza copiată de la Ibrahimovic, nici nu-i de mirare.

Grupa B

Grupa B, la prima vedere deloc cuceritoare, vine cu două borne îmbietoare, ambele cu cetățeni belgieni în rol principal: buturuga mică a competiției, reprezentată de Club Brugge, precum și faza de până acum a actualei ediții de Champions League. Adică asta, cu prea relaxatul de Yannick Carrasco ratând penalty-ul care a desăvârșit eliminarea lui Atlético, în meciul cu Leverkusen de la Madrid.

https://twitter.com/ChampionsLeague/status/1585927516803457026

Un penalty fluierat la spartul târgului, aproape de minutul 100, după ce jucătorii dăduseră deja „noroc” și se inghionteau civilizat spre vestiare. Chemați înapoi pe gazon, cum ne târa pe noi diriginta din curtea școlii spre sala de clasă, cei 22 de pe Metropolitano au pus-o de un thriller psihologic cu potențial să ia premiu la Cannes, chiar dacă n-are ciorbă. Carrasco a tras cam ca Dan Petrescu în „sfertul” cu Suedia și a ratat, după care Saul a tulburat transversala. Iar când Reinildo a vrut să închidă cazul, același Yannick l-a blocat fără să vrea, cât să zică ăia la Cannes „da, domne, dați-le premiul, ce grozăvie”.

Diego Simeone, care de acum și până termini tu de citit fraza asta câștigă mai mult decât salariul tău lunar de copywriter la agenție, a rămas fără serile de Champions League și, curentat la potou de vecinii portughezi, nici măcar în Europa League nu va mirosi ghioceii. Dar nu rămâne și fără job. Argentinianul e din 2011 la Atléti și, dacă nu ne încurcă vreun război sau o încălzire globală, o să fie tot acolo și când vom scrie cronicile din ediția 2029/2030.

Succes a avut omologul său de pe banca lui Brugge, un anume domn Carl Hoefkens, 44 de ani, care până în vară nu fusese vreodată antrenor principal. Șefii l-au pus pe el după ce în 2022 au pierdut doi tehnicieni din cauza fenomenului de headhunting. Pe unul l-a furat Monaco, pe altul l-a înhățat Ajax, așa că Hoefkens, care se tot învârtea prin club de câțiva ani, a fost uns pe ideea „hai, bă, că pe ăsta nu ni l-o deturna nimeni”.

Club Brugge, sau FC Bruges pentru amorezații de limba franceză, a luat potul cel mare în pofida tuturor așteptărilor, la fel ca băiatul ăla din clipul „Teenage Dirtbag” de la Wheatus. Belgienii țineau primăvara de Champions în buzunar după doar patru etape, timp în care au descompus-o pe Porto chiar pe Dragao (4-0) și-au blocat-o pe Atléti chiar în stilul lui Atléti (2-0 la Brugge și 0-0 la Madrid).

Lusitanii lui Sérgio Conceição, tactician de soi care de cinci ani tot așteaptă să-l ochească niște patronași din Premier League sau La Liga, și-au luat revanșa în fața belgienilor chiar pe pământ flamand. Apoi au răsucit cuțitul în rana oricum adâncă a lui Atléti și la final au încheiat grupa cocoțați pe prima poziție. Una meritată, dacă acceptăm că până la urmă fotbalul e arta de a dezmierda mingea, de a bucura sufletul și de a marca cu un gol mai mult decât adversarul. Ceea ce portughezii chiar fac, poate mai bine decât orice nație din Europa.

Despre plicticoasa Leverkusen, trimisă în Europa League de neputința oamenilor lui Cholo, sunt prea puține de zis. Cel mai interesant lucru din prăvălia nemților, señor Xabi Alonso, a venit mult prea târziu la echipă. Poate singurul moment în care „aspirinele” au fost mai degrabă antipatice decât anoste a avut loc imediat după acel penalty cu bucluc de la Madrid, când fundașul Mitchel Bakker s-a bucurat ca un berbec, cu tactul unui petrecăreț recalcitrant care ascultă „mulți ani trăiască” în cimitir.

Grupa C

El nu știa, dar atunci când a scris versul „cheltuie în club și banii pe care nu-i au”, filosoful contemporan Puya se referea la Joan Laporta și cumetrii săi în ale bisniței. „Undeva în Catalonia” parcă se numea piesa, iar clubul era ditamai Barcelona, care în vară a reușit performanța să devină prima entitate comercială din istorie care cumpără de toți banii fără să aibă bani.

Socoteala de pe Camp Nou a fost neserioasă, la nivelul dependentului de păcănele: dacă dai în ele ca disperatu’, la un moment dat tot iese linia aia cu fructe. În traducere liberă, corijată cu nestemate ca Lewandowski și Raphinha, „La Xavineta” trebuia să măture tot în calea ei și să aducă la Barcelona trofeul UCL.

Doar că, exact ca-n citatul ăla faimos al lui Jean-Paul Sartre, misiunea catalanilor s-a complicat enorm prin apariția adversarilor. Și nu neapărat a roboțeilor de la Bayern München, premianții cu coroniță ai grupei, care au defilat cu lejeritate pe scenele din Milano, Plzen și Barcelona. Chit că îl au pe bancă pe millennialul Julian Nagelsmann, probabil cel mai modest antrenor din istoria recentă a bavarezilor.

Dacă-i iei laptopul tânărului Julian, există riscul să se transforme într-un Cosmin Contra, domnul acela care le striga fotbaliștilor naționalei „Haida-ha”, ca indicație supremă. Norocul nemților e că mașinăria lor e atât de bine pusă la punct, din străbuni, încât până prin sferturile competiției se insinuează și dacă-i antrenează magazionerul, ba poate chiar și Nick Dică.

Revenind la Barcelona și ale sale chinuri continentale, marea rivală s-a dovedit Inter. O grupare care, precum Vama Veche, nu mai e ce-a fost cândva, dar care are în spate o istorie de știință a fotbalului cum nu vezi nici în prea elogiata Anglie. Italienii au fost, sunt și vor fi mereu meșteri în gestionarea situațiilor încurcate. Așa că, pe undeva, nu-i de mirare că pișicherii lui Simone Inzaghi, cu toate că respiră tot mai greu în ultimii doi ani, au prins în capcană gleznele de miliarde ale catalanilor.

Sigur că, dincolo de deznodământ, e important și contextul, ca să-i dăm Barcelonei ce-i al ei. În „dubla” cu ai lui Xavi, astrele s-au aliniat pentru Inter de ziceai că-s deținuți la apelul de seară. La Milano, în minutul 90, arbitrul pur și simplu n-a poftit să le dea catalanilor un penalty pe care l-ar fi fluierat și Andrea Bocelli. În retur, pe Camp Nou, Xavi a avut atâția fundași indisponibili încât a trebuit să apeleze la mamutul Pique, pe care doar selecționerul Luis Enrique, prizonier al nostalgiei, îl mai consideră util pe terenul de fotbal.

https://twitter.com/PassionBarca/status/1577937389607165953

Una peste alta, chiar dacă Barcelona ar câștiga probabil șapte din zece meciuri cu Inter, italienii s-au ținut bine fix când a trebuit. Așa că, din februarie, divele lui Xavi își vor face (din nou) numărul în Europa League, nume propriu care stârnește oroare în Barcelona. Poți să le zici catalanilor că ești un okupa care își câștigă existența din șutit de portofele pe La Rambla, dar să nu cumva să pronunți „Europa League”, că or s-o ia razna.

Și zău că fobia asta de Europa League e ciudată. Ediția de primăvară a Europa League e o competiție serioasă. Una pentru care, de pildă, amărâții de la Viktoria Plzen, lingura de lemn a grupei C, ar fi dat câteva butoaie de bere locală. Sigur că n-are savoarea din Champions, mai ales când ai datorii de zeci de mii de lei la întreținere, dar te înfigi să-ți cumperi Porsche din fonduri împrumutate misterios, ca Barcelona. Totuși, să convenim că Europa League e o întrecere decentă, dovadă că românii n-au acces la ea.

Grupa D

Dacă jurnaliștii de la Recorder ar pune-o de anchetă, sunt sigur că ar descoperi că Echilibrul a plătit să-și facă propagandă în grupa D. Seria asta, în care cele patru echipe au fost pe poziții de calificare pe parcursul celor 90 de minute din ultima etapă, mi-a amintit de grupa E de la Mondialul din 1994, când Mexic, Italia, Irlanda și Norvegia au încheiat toate cu patru puncte și golaveraj 0.

Nordicii au tras atunci bățul scurt, la fel cum au făcut-o acum cei de la Marseille, spre dezamăgirea unui Vélodrome întreg, a unui întreg oraș și probabil a întregului nord al Africii. OM-ul lui Igor Tudor, croatul care a plantat disciplină italiană într-un loc care altfel respiră hedonism, a fost la câțiva centimetri de a-l așeza definitiv pe Antonio Conte în galeria antrenorilor care n-au lipici în cupele europene.

Kolasinac a ratat însă ținta spre final, dintr-o poziție din care-i mai greu să nu dai gol, și Spurs a supraviețuit cumva infernului din sudul Franței, acolo unde timp de o repriză n-a văzut mingea. Mai mult, englezii au punctat norocos în minutul 95 și nu doar că au câștigat grupa cea mai încâlcită din Champions, dar i-au oferit și lui Sporting un bilet spre Europa League.

https://twitter.com/sportbible/status/1587568729092669445

Băieții din Lisabona au fost, ca să-mi citez învățătoarea în ședințele cu ai mei, brânză bună în burduf de câine. Probabil cei mai talentați și cei mai esteți din grupă, lusitanii cei prieteni cu mingea au pornit în sprint seria, cu șase puncte în primele două runde. Numai că flăcăii de la Sporting sunt și delăsători nevoie mare, ca toți cetățenii care aud valurile cum bat în geam. Așa că, până la sfârșit, au mai adunat un singur punct la zestre, și ăla salvat de un VAR care funcționează când și cum dorește dânsul.

De profitat au făcut-o indivizii sobri de la Eintracht Frankfurt, că ei n-au marea aproape. Deținătoarea trofeului Europa League, sârguincioasă din fire, și-a păstrat calmul când trebuia și a câștigat ultimele două partide, cu Marseille și Sporting, fix când adversarilor le era lumea mai dragă. O calificare de poveste pentru Frankfurt, care ar fi zâmbit poate și mai mult dacă în optimi ar fi ajuns și Barcelona. Nu de alta, dar fanii lui Eintracht abia așteptau să mai ocupe o dată tot stadionul Camp Nou.

Grupa E

No offence, dar nu știu care a fost surpriza mai mare din acest sezon european al albaștrilor, demiterea lui Tuchel după scrânteala de la Zagreb ori seria de patru victorii la rând care a tras elegant fermoarul peste parpalacul de primăvară? E culpa subsemnatului, doar a lui: și după 70 de cupe ale campionilor, tot n-o voi putea asimila pe Chelsea marilor team-uri. Nu-i de vină nici Abramovici, nici Adi Mutu. Aveți dreptate, i-a servit cinci în două meciuri lui AC Milan, apoi a îmbulinat-o în Premier League pe terenul lui Brighton, 1-4. Ceva s-a întâmplat când a fost scris ADN-ul acestui club. Nanoatomii purtau salopete de cărăuși, sămânța era vrac, undeva pe aici e buba. Rămâne să mai săpăm după adevăr. Între timp, Chelsea poate să mai ia o Ligă, nu-mi schimb principiul.  

De partea cealaltă, Milanul, cu al nostru Tătărușanu de câteva ori integralist, chiar și când nu l-a coafat acest privilegiu, va avea și în Serie D acel “je ne sais quoi” care trebuie să sune mai bine în italiană. Cunosc “tifosi” milanezi de la mine din cartier care frecventează bulevardele cu aceiași pantofi și aceeași geacă peticită, de la turci, doar ca să-și permită o dată la doi-trei ani un desant pe Giuseppe Meazza. “Acolo ne simțim ca-n Paradis.” Îhî, bine. Și n-au uitat nici acum că Milanul epocii vintage i-a livrat un 4-0 scurt Stelei. Mult mai lejer decât a izbutit miercuri seară, cu Salzburg. Și Diavolul merge în primăvara europeană, se umblă la cartea de vizită, se mai adaugă o pagină.

Ciudat este că Olivier Giroud, adus ca să aibă și frizerii din Cizmă un model de luat sauvage și pierdut prin toate părțile, s-a dovedit a fi la spartul târgului vârful de care Milan avea nevoie. Cu o dublă și cu assist-uri la celelalte două goluri din ultimul meci, atacantul de 36 de ani pare mai eficient decât în toți cei unsprezece ani petrecuți la Arsenal și Chelsea. N-am citit nicio recenzie a lui Ibrahimovic la adresa colegului său venit în urmă cu un an și jumătate, o să aștept ecranizarea acelor rânduri.

Cumva, se întoarce roata, fac recurs la istorie. În 1992, Jean-Pierre Papin, Balonul de Aur al momentului, era adus pe 10 milioane, un record la acea vreme, și neadaptarea plus accidentările l-au făcut să marcheze cam cât Florinel Coman. Permisul și l-a luat din Franța. Ce ți-am cerut și ce mi-ai trimis, Dieu? Bine, merci. N-a fost să fie JPP, îți faci treaba și cu Oli, achiziționat la preț de solduri. 

Salzburg și Zagreb nu merită paragraf special, chiar dacă croații l-au lăsat fără loc de muncă pe un câștigător de Champions League. Și nici nu e fair să mergi într-un city-break la Zagreb ca să rămâi fără job. De atunci, din septembrie, Tuchel preferă agroturismul.

Grupa F

Când vrei să te lepezi de alcool, ți se înșiră niște degetare în față, care mai de care mai jalnice. Și ți se toarnă câte-un strop de ceva, bere cu căpșuni, lichior de ciocolată făcută pe vapor, limonadă cu gust de oranjadă, atrocități utile pentru a fi recuperat și redat integral societății. Subconștientul recepționează mesajul corect: bă, încă e nevoie de mine. La fel i s-a întâmplat Realului. După ce s-a lăfăit în primăvară cu medalia de aur la gât, a trebuit să slalomeze printre Shakhtar, Leipzig și Celtic, echipe cu care a și pierdut puncte. Dar cine n-ar fi făcut-o? Și de ce acest supliciu?

Exact ca la interviurile în grup de la consumatorii anonimi, rămân crâmpeie răsturnate atât pe retină, cât și pe scoarță. Donețkul a fost egalat de madrileni în minutul 95, via țeasta lui Rudiger, iar vecinii din Glasgow ai lui Ianis s-au făcut de râs primind-o în ațe de la Hazard. Eden, nu celălalt. Introdus în chiar prima etapă în locul lui Benzema, deci doar ca să fie la număr, belgianul care a ajuns la Real ca la mall a marcat. Dacă nu s-ar fi transmis meciul live, poate că s-ar fi putut edita materialul într-un soft de procesare video. Era oricum 2-0 pentru ai lui Ancelotti.

Leipzig, cu fosta echipă a lui Mircea Lucescu, ca să frazez în maniera jurnaliștilor sportivi de pe la noi, a luat patru în propria ogradă și ar fi trebuit să extragă măcar un egal în ultima rundă, pe terenul de conjunctură al ucrainenilor. După 1-4, 4-0 pentru germani, răsturnare de situație ca o mahmureală cumplită. Ah, era să uit: alde RB – că nu e voie să scrii RedBull, deși au tauri roșii și-n chiloți – i-au bătut și pe deținătorii trofeului, scor 3-2, doar cât să mai fardeze imaginea viitoarelor exporturi. Îmi place fundașul stânga Gvardiol, dar conține prea multe “anumite” litere una lângă alta ca să ajungă în capitala Spaniei. Poate dincolo, la catalani. 

În noaptea de după înfrângerea cu zgomot a Realului, fostul său mare portar Casillas s-a jucat de-a Godină pe Twitter, scriind că “Ce chef am să mă împușc de 7 ori în testicule”. Și asta după ce cu câteva săptămâni în urmă poza în victima hackerilor.

“Qué ganas de pegarme siete tiros en los testiculos”

— Iker Casillas (@IkerCasillas) October 26, 2022

La ce categorie să-l trecem printre galantarele de la Humanitas, domnule Liiceanu? Proză scurtă cu umor involuntar pe țeavă sau rețete culinare amatoristice? Domnu’ Elon, chiar și fără moderare de conținut, așa cum vedeți dumneavoastră platforma, faceți ceva! Aici e fotbal, se trage doar la poartă.

Grupa G

Experimentul “cetățenilor” a intrat pe ultima turnantă, n-ai ce să mai încerci și anul următor. Ți-ai luat iarăși ce ai dorit de pe piață, răscolind tarabele de ca și cum ai fi muncit cot la cot cu intermediarul, Haaland, ca orice robot care se respectă, dă satisfacție de la prima cheiță și n-ar trebui să se mire careva că prin sferturi sau semifinale o să se opună vreo Benfică. Sau Tottenham, că are expertiză. 

Apropo de norvegianul a cărui sațietate pare de nestăvilit: dacă două milioane de suporteri britanici au semnat petiția conform căreia Erling trebuie interzis din cauză că e posesor de circuite și programe pentru a copia și depăși acțiunile omenești, n-ai voie să trenezi. Îl parchezi la un Antipa al roboților, ar fi oricum o diversiune interesantă mai ales după un nou eșec în fazele finale UCL.

Premianții acestui mini-turneu cu balauri sunt danezii de la Copenhaga, sigur ați auzit de ei cu prilejul tradiționalelor înfrângeri fecesebiste cu Silkeborg. Nu contează ce le-a ieșit în deplasare, întrucât pe Parken Stadium nu le-a făcut nimeni felul. 0-0 cu Sevilla, 0-0 cu Manchester City și 1-1 cu Dortmund, iar în remiza cu trupa lui Guardiola, când InStat-ul îți trimite alerte de tsunami și că e bine să te baricadezi, s-a activat o protecție bizară venită din negura vremurilor, tocmai din epoca strămoșilor vikingi. Ca să nu mai credem că doar la noi se umblă la globul de cristal și se toarnă cositor pentru alungarea angoaselor.

Mahrez a ratat un 11 metri, iar peste alte cinci minute Gomez a luat roșu și a plecat în camera cu faianță ca să testeze dușurile călâi din nord. Cu toate că nu aveai de gând, ești obligat să reziști și să scoți punct. Evident, dacă erai de cealaltă parte a biletului, îi trimiteai în toiul nopții un SMS domnului Ciprian Marica, pe care l-ai tot văzut în reclame de televizor bolborosind că bookmakerii de 1×2 ar ține cu tine.

Sevilla, rămasă fără Lopetegui după 1-4 cu Dortmund, s-a calificat în Europa League, adică a terminat pe 3, dar a făcut-o din snobism. Speră să-l reîntâlnească pe Dan Petrescu, eliminat atunci doar cu ajutorul VAR. “E unul de i se zice Bursucu’, pe lângă castelul lui Dracula, care tot înjură de atunci că ar fi câștigat Cupa UEFA dacă nu-l eliminam noi. Punem de-o reeditare? Și, să ne iertați, ce făcea Dracula cu bursucii?” Nu răspunde nimeni la răutățile astea ieftine, în plus mi se face semn că trebuie să las spațiu și pentru Borussia. A prins și Dortmundul fazele eliminatorii, iar Reus, conform tradiției, a lipsit la ultima strigare din cauza unei accidentări.

Grupa H

A ajuns o știre că Juve a înșfăcat trei puncte dintr-un meci în grupele de Champions, abia asta e o palmă pentru media, domnule Tolontan, nu că ni l-ați plimbat iluzoriu pe Musk pe la stână și, duhnind a parfumuri de Angelină Jolie, prin camera de tortură de la Bran. Doamna cu ștaif, la torineză mă refer, ținută-n mușcatele de pe pervaz pentru fidelizarea poștașului – zâmbetul rămâne zâmbet și dacă nu poți polișa gingia -, a devenit bătaia de joc a hăndrălăilor de pe scară. Păcăleala că o mai țin șalele a expirat după vreo două etape: singura-i victorie din acest sezon i-a confirmat certificatul de înhumare. 

După ce bați pe Haifa, fie că e un Maccabi sau Hapoel, îți poți gonfla pieptul doar dacă ești FCSB, însă și atunci ai grijă să spui că ai avut mai multe rezerve în iarbă. Și că schimbările au fost trasate din fața televizorului. Juventus, ba. Într-o perioadă atât de nefastă a “Zebrelor”, până și gălățenilor le e rușine să-și mai aducă aminte că i-au bătut în 1988, cu Oțelul lui Profir și Mario Agiu. În ultima rundă, cu Mbappe în sprint de ghepard, apărarea peninsulară a arătat ca Ciucă și Ciolacu la o recepție la care iau și ei cuvântul.

Și pentru că i-am pomenit pe bogații parizieni care au personal TESA din Qatar, scrijelesc aici o concluzie nu neapărat pe placul celor care clamează “Ici c’est Paris!” Nu, nu vor pupa nici anul acesta trofeul cu pavilioane. Defensiva a luat apă în fiecare meci și, în ciuda recordurilor puse la pământ de unchiul Messi, a vigorii lui Kylian, atacantul-director sportiv, și a potențialului încă neexploatat din imaturitatea cu care îmbătrânește Neymar, nu există chimie. De undeva o să facă bum și fum. Nu-și vor atinge obiectivul pentru care toacă miliarde, nici nu vor salva planeta.

Ar fi trebuit să deschid grupa cu rândurile dedicate Benficăi Lisabona, o sfertfinalistă a sezonului trecut plecată în cursa 2022-23 cu același autobuz de navetiști în care erau și CFR Cluj, dar și zmeii de la Pyunik Erevan. Adică, din preliminarii. Băi nene, cine e acest Roger Schmidt, neamțul venit în vară pe Da Luz care a reușit un altoi ireal? Să bați pas de defilare cu glezna fină, să dai exterioare și când te afli pe câmp, la prașilă, e revoluționar. “Vulturii”, după două egaluri la 1 cu Parisul, erau la cinci goluri în spatele francezilor cu jumătate de oră înainte de final. Și le-au inventat pe toate cinci până în ultima secundă, înscriind ca la județ și de ca și cum ar fi luat meciul la pariuri.

Lusitanii recuperează mingea și pasează cu pofta cu care cinează cormoranii lui nea Petrică Daea, mi-e imposibil să-i văd eliminați oricum. Au și terminat primii în grupă fără să ajungă la criterii de departajare de genul “să ne măsurăm jambierele” sau “ala-bala-portocala-ieși-afară-chiar-tu”. Golurile mai multe marcate pe teren străin i-au cocoțat în fața PSG-ului. În ce hal a ajuns și liga starurilor continentale, să dea la o parte tone de praf de pe anumite litere din regulament. N-ar fi de mirare să auzim iarăși crize de isterie din partea domnișorului “director sportiv” Mbappe. El de ce nu știa?     

Ultimii în serie, sedușii din Haifa. Măcar au dat de pământ cu Juventus, chiar dacă au contabilizat 21 de boabe în propria plasă, ultimele treisprezece picând ca frunzele de octombrie-noiembrie în ultima săptămână. Băieții de la Maccabi, unii dintre ei, joacă și în naționala Israelului, prin urmare sper ca Edi Iordănescu să-și fi îndreptat măcar o cută din fruntea care aduce izbitor cu zona seismică Vrancea. Prea multe emoții de suprafață pentru o reprezentativă croită să rateze calificări. Ptiu, a zis cineva cutremur? L-ați simțit?

Cronica grupelor din Champions League ți-a fost oferită de OPPO