Pe Kai mari

E ceva aproape magic în felul în care fotbalul își tratează fanii cei mai credincioși și îi ajută din când în când să își exerseze sinceritatea cu propria persoană. De regulă, după o dietă de tip keto cu speranțe, vise, visuri și plăsmuiri. Aseară a fost rândul fanilor Madridului, pentru că dacă într-un final alegi cartofii neîncolțiți din sac și pui deoparte șosetele desperecheate, rămâi în brațe cu ceva ce deși a fost negat, nu a încetat să fie adevărat în niciun moment al acestui sezon: Realul nu avea ce să caute nici măcar prin semifinale, dar s-a primit, s-a înfulecat și, ferice de suflarea blanco, s-au spart măselele abia spre final, când era doar preferabil – deci nu obligatoriu – ca dansul cu mireasa să includă seturi întregi de danturi de ambele părți.

Dar altfel, că Realul a fost doar la o Chelsea de finala Champions League e o minune în sine. Acolo unde există cercetare și nu e finanțată cu zecimale din PIB-ul național, probabil poate fi studiat cât de mult Realul a jucat efectiv cu fotbaliștii pe care îi are și cât de mult a jucat pentru Real frica pe care echipa din Madrid o bagă tradițional în adversare.

Cronicile meciurilor din UEFA Champions League sunt susținute de cititori. Intri în rândul susținătorilor cu un abonament lunar, primești texte suplimentare și poți citi toate cronicile pe Patreon.

Pentru că Realul a rămas un ansamblu de butuci și scripeți la care mișcarea e mimată cu jucători care nu prindeau banca și administrau live contul de Instagram al echipei în perioada în care Zidane lega Ligile între ele. Mai mult, pe lângă proptelele rămase și îmbrăcate pe alocuri forțat în tricoul Realului (salut, Mariano!), ăia rămași din vremurile bune au kilometrajul atât de dat peste cap că le e scris cu cifre romane. Și dacă nu era de ajuns, ce a venit pe bani și cu obiective de mărire în fișa postului, se întâmplă să se numească Eden Hazard, moment în care putem opri orice argumentație venită în susținerea cauzei Realului pentru finala Champions League.

Măcar Chelsea, atunci când a dat cu milioanele în strachini, le-a dat pentru un jucător care nu doar că e portar, dar are și un nume atât de complicat, încât fanilor le e imposibil să îl caute pe Twitter și să se plângă de existența lui. În plus, Kepa, cel mai scump portar din istoria rezervelor de portar, e bun să mai încălzească spiritele în perioadele în care Chelsea vine la București. 

Apropo, primele 27 de minute sunt în cinstea lui Mendy, portarul lui Chelsea. S-a lungit, s-a lățit, s-a întins și a scos munca de o zi a lui Benzema, unul dintre puținii jucători ai Madridului care au avut puls aseară. Erau, totuși, semne bune pentru Chelsea: Timo Werner marcase un gol ulterior anulat. Dar, după standardele lui Werner, asta e o investiție în viitor și indicator al faptului că, statistic vorbind, Werner va mai rata de doar 10 ori până la următorul gol anulat. 

Dar uite răsturnare de situație, că nu a fost așa: Kante a combinat cu Werner, i-a servit lui Havertz, flăcăul l-a lobat pe Courtois și, după ce mingea e căzut pe bară, Timo Werner și-a adunat rapid cele 7 procente de concentrarea de care e capabil și a împins mingea într-o poartă mai goală decât un sediu de primărie vineri la ora 15. Evident, nu puteai să îți dai seama cu cine țin comentatorii din faptul că prima reacție le-a fost „golul nu înseamnă mare lucru pentru Real, care oricum trebuia să marcheze”. Sigur, trebuia să marcheze, dar tot de goluri pe care nu le poate marca ar fi avut nevoie și la 0-5.

După gol, Chelsea a trecut la pressing și și-a mutat activitatea pe flancul stâng. Program redus, pentru că posesia a fost la madrileni. Degeaba. Repriza a doua a început cu încă o bară pentru Kai Havertz, dar asta și pentru că Werner dispăruse din joc, așa că altcineva trebuia să își asume rolul ratangiului. Mount a dat și el cu ciocanul în piciorul mesei de lucru, la metri distanță de cuiul-țintă, Havertz a mai pus un rând de frișcă pe lângă tortul calificării în minutul 59 și lucrurile păreau din ce în ce mai clare: Realul se va califica și, din nou, noi nu vom înțelege cum naiba s-a întâmpat asta.

Doar că, spre deosebire de alte situații în care echipa cu pretenții ajunge în postura ca pretențiile să îi fie satisfăcute, Realul a înotat în mlaștină cu un calorifer legat de mijloc. Dacă nu am zis nimic despre Vincius Jr, asta are legătură cu faptul că omul a jucat mai mult în apărare. Una caldă, una rece pentru Vini: în apărare nu prea ai șanse să ratezi cum o face el în mod tradițional, dar nici la dribling nu te prea împinge nimeni, tactic vorbind. Per total, Realul a avut posesie de 67% care i-a folosit fix cât i-au folosit lui Perez banii de la JP Morgan în nou-născuta și în celași timp defuncta Super League.

Într-un final, Chelsea a marcat pentru 2-0, după ce Pulisic a ajuns în The Land of the Free, cum ar zice americanul, adică în careul de 11 metri a lui Real Madrid. Omul i-a pasat într-un final lui Mount și băiatul o bagă în plasă, așa mediocru cum am decis cu toții că e după ce am râs de el cu toți dinții lui Ianis Hagi în acel 1-4 al Angliei cu România la Euro U21.

Abia în minutul 89 a ieșit Eden Hazard de pe teren, Zidane renunțând astfel și la ultima scuză la care putea apela pentru scorul de pe tabelă. 

În caz că nu știți cu ce informație inutilă să vă beți a patra cafea a zilei, Tuchel a devenit primul antrenor care ajunge în finale consecutive de Champions League cu două echipe diferite. Asta dacă putem considera echipă ce a antrenat el la PSG. 

Până una alta, vă invităm la cronica finalei de Champions League din 29 mai, între City și Chelsea. Dar, dacă nu mai aveți răbdare până atunci, o puteți vedea sâmbătă, la 19:30, în versiune Premier League. 

Fac ăștia ce fac și reușesc să-și facă Super League separat.

Cronicile meciurilor din UEFA Champions League sunt susținute de cititori. Intri în rândul susținătorilor cu un abonament lunar, primești texte suplimentare și poți citi toate cronicile pe Patreon.