Ghinion. Am avut ghinion. Vorba lui Klaus.

M-am născut şi am crescut, până pe la vreo 19 ani, în nordul României, într-un oraş absolut superb, care a reuşit să împletească de-a lungul istoriei românii cu maghiarii şi saşii într-un melanj cultural şi lingvistic în care te simţi pur şi simplu acasă. La Bistriţa începi să respiri şi creşti deodată cu Attila, Astrid sau Erik, iar coexistenţa asta este absolut normală.

Familiile sunt de multe ori mixte – am o mulţime de prieteni ale căror nume sunt germane, dar care au prenume românesc – iar copiii formează grupuri încă de mici, fără să ştie detaliile astea. Apoi, când creşti, afli că Mircea are tată neamţ, că Anca e unguroaică şi că până şi tu, la un calcul destul de sumar, eşti pe cel puţin un sfert ungur. Ceea ce şi explică modul aproape natural în care maghiarii îţi pronunţă numele absolut perfect, mirându-se fără excepţie cu accent de scoarţă de copac: “Oh, but this is a Hungarian name!”. De fapt, amestecul ăsta etnic e atât de bine realizat la nivel inconştient, încât odată ajuns la Bucureşti, unde discuţiile împart în general oamenii în români, maghiari, nemţi, turci, ţigani şi machedoni, eşti uşor şocat de diferenţele de abordare. Eşti ca-ntr-un EKG în care inima a luat-o brusc razna şi în care sistolele şi diastolele sunt subliniate mult mai agresiv pe hârtie.

Şi totuşi, am avut ghinion.

Viaţa din nord e frumoasă. Mai molcomă, mai liniştită, mai aromată, mai caldă, mai lejeră. Dar acolo nu avem mare, iar marea a existat pentru mine doar în fotografii şi eventual în scurtele cadre de la televizor până pe la 13 ani. De fapt, marea e un soi de Australie a ardelenilor care nu şi-au permis să-şi cumpere o maşină, să călătorească în fiecare vacanţă sau să zidească gările. Motivele sunt multe, de la legăturile odioase pe care le are CFR-ul, trecând prin buget, până la distanţa enormă până acolo. Partea interesantă este că nu am avut niciodată probleme cu asta şi că nu am conştientizat ca-mi lipsesc experienţe paralele reale până târziu, pe la 20 de ani.

Am avut o copilărie plină de lucruri frumoase, concentrate însă în zona de munte. Până să ajung la Bucureşti, la facultate, ajunsesem însă o singură dată la mare, cu părinţii, iar atunci am bifat-o şi a rămas aşa. Nu m-a pasionat niciodată, iar reacţiile mele au rămas de atunci monosilabice.

Şi atunci, de ce “ghinion”?

Meseria pe care mi-am ales-o – şi în special nişa în care activez – mă face însă să călătoresc extrem de mult, iar în unele dintre experienţele pe care le-am avut înspre mare m-am întâlnit cu o zonă absolut fascinantă despre care nu ştiam nimic până acum câţiva ani, dar care m-a cucerit în puţinele teste pe care le-am făcut pe acolo.

Dobrogea, anticamera mării, o zonă care este privită mult prea mult şi mult prea nemeritat ca o pătură de pământ care nu face decât să lungească drumul spre Litoral. Am mers acolo într-o vară târzie cu un Nissan 370Z, şerpuind pe drumurile care leagă Călăraşiul de Ion Corvin şi apoi de Cernavodă. Era soare, maşina era decapotată, iar muzica din boxe colora doar cât să-i dea farmec o atmosferă atipică pentru România. Totul era învăluit într-o linişte nebună pe care ţi-era ruşine s-o spargi cu sunetul motorului. Au fost câteva zeci de kilometri de relaxare perfectă din care am ieşit ca de la masaj. 

Pentru că mi-a plăcut foarte mult, am repetat povestea după o perioadă, de această dată cu un BMW M6. Am vizitat Tropaeum Traiani la Adamclisi şi am regăsit acelaşi soare mângâietor care te lasă să crezi că ai călătorit în timp într-o zonă care pare încremenită în istorie. Amestecul fericit între lumina apusului, sacralul monumentului, metalul nervos al maşinii şi liniştea definitorie a zonei te fac să te simţi pur şi simplu bine. Dacă nu crezi în entităţi supraomeneşti care îţi conduc destinul, o călătorie în Dobrogea îţi poate schimba serios acul busolei.

Dobrogea nu înseamnă doar mare şi deltă. Iar atunci când am primit invitaţia celor de la Goodyear de a descoperi preţ de câteva zile zona asta care probabil că ascunde mult mai multe poveşti decât lasă să se vadă, am răspuns imediat pozitiv. Aproape instinctual.

Vom vizita locuri ascunse de privirea turiştilor, vom atenta la liniştea istorică a celui mai vechi pământ românesc şi voi încerca să adaug cât de mult pot în dosarul experienţelor unice pe care le poţi avea în România, nu mai departe de un drum de două ore cu maşina de la Bucureşti. În plus, pentru ca rolul meu din peisaj să fie unul clar, voi avea de cusut drumurile Dobrogei cu o gaşcă de exemplare Mercedes-Benz ML, deci voi continua astfel tradiţia de a vizita Dobrogea anual cu câte o maşină care merită drumul şi atenţia.

Întreaga treabă poartă numele oficial 4×4 Goodyear Winter Experience, iar cu această ocazie voi încerca să scot în cuvinte şi imagini cât mai mult din fascinaţia de toamnă târzie a Dobrogei. Apropo, puteţi face parte din caravană şi voi dacă vă înscrieţi în concursul dedicat. Am avut ghinion. Dar totul e să insişti până când ghinionul se transformă în plăcerea de a descoperi locuri care povestesc singure despre ele prin simpla lor existenţă.

Mircea Meșter

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.