Alcaras, tuns și frezat

Cu toată considerația pentru el, publicul parizian are tot mai mult din șarmul tribunei de la Voluntari. Cu atenție și îngrijorare, observ că spectatorii din Paris au în programul de funcționare doar două moduri, ambele de sorginte ilfoveană. Fie nu vin la meciuri și lasă ditamai arena Philippe Chatrier dezolantă, fie vin și fluieră ca nașu’ când pleacă acceleratul din haltă.

Comportamentul ăsta care bate profund spre anti-social nici măcar nu se aplică doar la tenis, cât să crezi că organizatorii de la Roland-Garros au stropit împrejurimile cu insolență. Acum câteva zile, parizienii țâfnoși l-au huiduit pe însuși Leo Messi, probabil cel mai bun lucru care i s-a întâmplat Franței de la Napoleon Bonaparte încoace.

Până la urmă, nici nu știi care-i răul mai mic, la fel ca în politica românească. S-o pățești ca argentinianul, de-ți vine să o ștergi desculț până la Riyadh ca să scapi de „vous parlez français”, sau ca sfertfinalistele de la Roland Garros, care marți au jucat cu tribunele aproape goale, de aveai loc să arunci acolo toate acele din lume pe lungime. Nu vreau să laud Colentina, dar pe vremuri, când abia îmi dădea părul facial, la blocul meu se strângeau mai mulți băieți decât azi pe Philippe Chatrier.

În fine, poate că trebuie să înțelegem și oboseala asta cronică a parizianului de rând. Trăiește într-o metropolă agitată, unde trebuie să stea la coadă pentru parcare, pentru mâncare, pesemne și la lift ca să coboare din bloc. Plus că a venit vara și probabil că dă la tot pasul peste turiști asiatici entuziasmați să tragă în poză și coșurile de gunoi colorate, că sigur și alea sunt încărcate de istorie și reprezintă un obiectiv turistic. Nu-i ușor să-ți duci existența în Paris, mes amis.

---

---

Carlos Alcaraz – Stefanos Tsitsipas 6-2, 6-1, 7-6

Carlitos Alcaraz e cea mai bună dovadă că în viață nu trebuie să zici vreodată că le-ai văzut pe toate. Ne-am trăit tinerețea cu gândul că suntem privilegiați să fim contemporani cu trio-ul magic Rafa-Roger-Nole, dar uite că a pogorât pe zgură acest zeu murcian care deține toate argumentele pentru a fi cel mai bun din toate timpurile.

De la acel „baby face killer” până la modul apăsat în care calcă și la mișcările care emană încredere cum băieții pământeni de 20 de ani nu prea au, Alcaraz are potențialul să distrugă însuși conceptul de goat, cel care ne-a tot scindat în tabere în ultimul deceniu.

Superioritatea spaniolului a fost evidentă încă de la primele schimburi de mingi, în fața unui Stefanos Tsitsipas care a înțeles după nici zece minute că singura lui șansă e ca Alcaraz să lovească din greșeală un copil de mingi sau să calce strâmb. În timp ce grecul alerga fără sens dintr-un colț în altul al terenului, Carlitos al nostru se apropia de ceea ce ne imaginăm noi că înseamnă perfecțiunea în tenis.

Alcaraz, care nu a încetinit ritmul nicio clipă pentru că pur și simplu așa l-a lăsat natura, l-a făcut pe Stefanos să pară un anonim din afara top 100 ATP. Cu fiecare punct câștigat de murcian, grecul părea că se mai dizolvă un pic. Spre sfârșitul setului al doilea, Tsitsipas părea un bătrânel chircit, în timp ce uraganul Alcaraz își continua demonstrația de forță și căpăta proporții supranaturale.

Dacă la începutul meciului am zis că n-ai de ce să ții cu Stefanos, nici dacă adversară i-ar fi doamna ta soacră, pe parcurs omul mi-a devenit mai simpatic. N-ai cum să nu empatizezi cu grecul după o asemenea corecție, mai ales că în Europa tortura a fost interzisă cu mulți ani în urmă. Până și producătorii meciului s-au intimidat în fața unei asemenea agresiuni de ordin sportiv și, în semn de solidaritate cu Stefanos, au întrerupt transmisia pentru câteva minute.

Finalul meciului a amintit că, în mod tradițional, francezii nu-s mari fani ai spaniolilor. Când Stefanos a încercat firav o revenire, ultrașii parizieni au sărbătorit ca timișorenii lui Panduru la un 1-8 cu FCSB, prin 2004. Sigur, lumea ar fi vrut să mai stea pe Philippe Chatrier, că a plătit bilet și spera să se distreze de fiecare eurocent, nu să se încheie distracția în trei seturi și să prindă ultimul metrou spre suburbie.

Pentru Carlitos urmează Nole, în ceea ce reprezintă cel mai așteptat meci de tenis din ultimii ani. Mingea e rotundă și orice se poate întâmpla, cum ar zice analiștii, însă un lucru e cert. Putem sta liniștiți, are cine să ducă în spate de unul singur greaua moștenire a celor trei titani.

Novak Djokovic – Karen Khachanov 4-6, 7-6, 6-2, 6-4

Peste 10-15 ani, când se hotărăște că nu mai are rost să alinieze tineretul și să-l facă de băcănie, Nole ar putea să comită o aroganță de genul Zlatan și să organizeze un workshop pe tema „Cum să-l bați la tenis pe Djokovic”. Nu pentru bani, că omul a colecționat destule bancnote cât să nu transpire vreo 15 generații de Djokovic, ci pentru awareness și brand personal, cum îi zice mai nou narcisismului.

Cu Nole e greu și pe teren, dar și la cronică, prieteni. Sârbul rupea norma și când cronicarii de azi erau post adolescenți fără mari responsabilități, și își devorează adversarii și astăzi, când cronicarii își contabilizează timid primele fire de păr alb. Partea bună e că Novak reușește să ne surprindă mai tot timpul cu ceva, cât să adăugăm acolo la lista interminabilă cu superlative și să nu ne repetăm.

De pildă, în fața rusului Karen, Djokovic a lăsat impresia că tenisul pur și simplu îl calmează, ca un fel de terapie. Dacă între puncte avea mereu ceva de obiectat – staff-ului, arbitrului, publicului, uneori chiar lui însuși, de îndată ce mingea se învârtea, Nole era atins de o pace interioară capabilă să trezească invidie atât într-un retreat de yoga, cât și într-o instituție de bugetari. Liniștea asta cu care întoarce facil soarta meciurilor e încă o virtute pe care trebuie să i-o recunoaștem belgrădeanului.

Cu rusul Khachanov, moscovit care și-a mutat buletinul pe Dubai, Djokovic s-a încălzit mai greu. Posibil să o fi făcut chiar dinadins, ca să aibă și criticii lui speranțe și motive de bucurie. Însă tocmai când în anumite cercuri se auzeau verdicte de genul „e gata, domnilor, a îmbătrânit”, Nole a dat drumul la dreptele alea întoarse și la alte lucruri pe care experții se prefac că le înțeleg și le pot explica.

Karen, care până atunci a fost un uriaș, a început să pară un pitic care abia acum învață bazele tenisului. Totul s-a rupt pentru rus în tiebreak-ul setului al doilea, când Nole s-a transformat în cea mai bună versiune a sa și a încheiat distracția cu un 7-0 care doboară orice psihic, oricât ar fi de tare.

Meciul a durat mai bine de trei ore și jumătate, dar de la un moment încolo nu s-a mai pus problema dacă rusul are șanse să câștige partida, nici dacă e capabil să mai ia un set, ci doar cum ar putea să mai agonisească și el câteva puncte. Deznodământul a fost dur și dezamăgitor pentru Khachanov, care aproape două seturi a fost bun, foarte bun. Doar că în final a câștigat numai ce câștigam noi în anii ‘90 când strângeam capace cu entuziasm: experiență de viață și cultură generală.

Karolína Muchová – Anastasia Pavlyuchenkova 7-5, 6-2

Fără presiunea publicului, Muchová și Pavlyuchenkova au oferit un tenis dinamic și contondent, cât să te întrebi de ce niciuna dintre ele nu e și nici nu a fost vreodată în top 20 WTA. Eu am găsit două posibile explicații, dar nu pretind că sunt singurele: fie circuitul WTA e ticsit de super jucătoare, fie, ceva mai plauzibil, jucătoarele de azi sunt constante precum strategiile pe termen lung ale FCSB-ului.

Cehoaica din Olomouc a început în forță și avea deja 3-1 când adversara a dat primele semne de viață. Moscovita s-a trezit în game-ul al cincilea, unul care a durat mai bine de 11 minute, timp în care o Sorana Cîrstea ieșită din formă poate, de exemplu, să piardă un set și să-l compromită definitiv și pe următorul.

Degeaba a echilibrat însă Pavlyuchenkova meciul, pentru că avea să-l încheie fix așa cum l-a început. Tot ce a izbutit rusoaica a fost să prelungească primul set, doar că la 5-5 s-a pierdut cu firea și i-a făcut cadou cehoaicei un break, după o dublă greșeală.

În al doilea act, Anastasia a fost transformată într-un soi de Ionuț Luțu: a alergat năucă dintr-o parte în alta după cum i-a comandat Karolina, absolut stăpână pe situație. Mai rămânea ca Muchová s-o trimită și după țigări, ca să fie completă „luțuficarea”.

Altfel, intuiția îmi spune că cehoaica o să ajungă repejor în top 10 și chiar că va rămâne acolo ceva vreme. Sigur, are 26 de ani, nu e chiar o adolescentă. Dar e și o chestiune de perspectivă aici. Dacă pentru unii asta e o vârstă pe care o asociază cu pensia în sport, alții la 26 de ani încă stau cu părinții.

Elina Svitolina – Aryna Sabalenka 4-6, 4-6

Tenisul e un sport frumos în care două jucătoare aleargă cu racheta după minge și la final câștigă Sabalenka. Asta e definiția ultramodernă a tenisului, cel puțin dacă le întrebăm pe adversarele bielorusei. În formă sau nu, concentrate ori ba, inspirate mai mult sau deloc, deznodământul e cam același pentru ele.

Aryna, campioană la toate capitolele tenisului, implicit la colectat mâini neîntinse la fileu, a ajuns la nivelul la care te bate fără ca tu să știi exact cum. Când nu te domină categoric, cu agresivitatea și dreapta ei, tot te domină un pic, cât să te simți dominat. În fața unei adversare determinate și cu ultimele rezultate de partea ei, ca Svitolina, Sabalenka a riscat când și cât a fost nevoie ca să rupă echilibrul.

După primul set, cedat la limită, ucraineanca și-a pierdut un pic din concentrare, principalul ei argument în fața bielorusei. Actul doi s-a terminat cu un scor identic, deși senzația a fost că Sabalenka și l-a adjudecat cu ceva mai puțină transpirație. Una peste alta, un rezultat așteptat și un spectacol bun, cât să se bucure și scaunele goale de pe Philippe Chatrier.

Altfel, de subliniat că Sabalenka i-a tras un pic de urechi pe spectatorii pentru că au venit doar pentru meciul lui Djokovic, care urma la rând pe Chatrier. Totuși, le-a mulțumit tuturor celor din tribune pentru că au susținut-o în timp ce s-a uitat în ochii fiecăruia în parte. Nici măcar nu i-a fost greu.