Nole Testament

Înainte de toate, e musai să ne înclinăm reverențios în fața „producătorilor” de la Wimbledon. Și nu doar pentru că au ținut cronicarii în priză timp de două săptămâni, ci și pentru că turneul londonez a excelat pe de-a întregul. Un mix ideal de spectacol, eleganță, bun gust și tradiții respectate în limite sănătoase, cât să nu aluneci prea periculos spre dreapta.

Un deget mare ridicat și pentru promovarea diversității în ultimul meci al Slamului. În decurs de câteva zeci de secunde, transmisiunea TV a trecut cu finețe de la Brad Pitt, care la aproape 60 de ani arată ca un surfer australian fără responsabilități, la Juan Carlos Ferrero, antrenorul nu prea fotogenic al lui Alcaraz, surprins în plină luptă cu – Iartă-mă, Doamne! – propriul muc.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

Carlos Alcaraz – Novak Djokovic: 1-6, 7-6, 6-1, 3-6, 6-4

„Finalele există ca să le câștigi!”, spune mereu Carlitos Alcaraz, cu o ambiție nebănuită pentru un puști de numai 20 de ani, vârstă la care cei mai mulți acceptă posturi de juniori cu leafă minimă sau chiar interni neplătiți. Murcianul a fost afectat de ce a pățit luna trecută la Roland Garros, când a explodat fizic și a sfârșit prin a fi luat în balon de „boomerii” care se mândresc că nu se mai fac, domne, tenismeni ca pe vremea lor.

Și Carlitos s-a pus cu burta pe carte, în așteptarea unei noi șanse de a se lua de guler cu legenda legendelor. „Vino și o să înțelegi”, ne mai spune Alcaraz, de această dată într-un clip de promovare turistică a regiunii Murcia, unde s-a născut noul piedestal din ATP. Un slogan pe care l-a memorat bine și azi i l-a servit lui Nole, pe Centralul de la Wimbledon.

Apoi s-a pus pe demolat zei cu inocența unui copil, așa cum unii de vârsta lui distrug statui ale unor personalități care însemnau ceva acum sute de ani. Cu amendamentul, desigur, că zeul din fața murcianului a putut în tot timpul ăsta să ofere drept la replică. Și Nole a oferit, ba chiar un drept la replică în fața căruia n-ar fi rezistat niciun pământean. Doar că de azi, tenisul s-a schimbat definitiv. Dacă până acum am trăit cu senzația că Djokovic însuși decide cine câștigă chiar și când el pierde, de acum încolo știm că nu mai e așa.

Dar schimbarea asta de generații, de azi oficială și irevocabilă, nu s-a făcut atât de ușor. Și a durat enorm, nu doar cele cinci ore de azi. Plus că ziua a pornit prost pentru Carlitos, nervos și stresat că ar putea claca din nou fizic, ca la Paris. Spaniolul, atât de preocupat de meci și de istorie, a venit în cea mai importantă zi din viața lui netuns și neras, de se uita Mirel Rădoi și se hlizea sugestiv. De era el în locul lui Carlitos, venea pe Central cu un hairstylist din Dorobanți, îl așeza lângă arbitru și în pauzele dintre game-uri îi cerea să-l mai piardă un pic în spate și să-i subțieze perciunii.

Primul set a fost net al lui Djokovic, deși Alcaraz a punctat intens la impresia artistică. Nole a adunat punctele, în timp ce Carlitos a inventat loviturile imposibile care au gâdilat spectatorii, mulți dintre ei necunoscători de tenis, ci doar vedete venite pe invitații. Oamenii din tribune nu știau, nici noi nu știam, dar era doar începutul unui concurs de scurte și ruperi de ritm pe care spaniolul l-a avut cu el însuși. Plus startul unui asalt spre glorie și rescriere a istoriei.

Ca să revii în fața lui Nole ai nevoie de un pachet complet. Nu ajunge să joci perfect, că perfect știe să o facă și sârbul. Trebuie să stai la superlativ și cu psihicul, în condițiile în care Djokovic e prieten cu tehnicile de mindfulness și dresor recunoscut de anxietăți. Pe deasupra, o remontada care schimbă sportul ăsta se face treptat. Mai întâi, îi iei lui Novak un set în tie-break, acolo unde sârbul era imbatabil și își termina nervos și sufletește adversarii. Dar cu două greșeli neforțate și o torpilă bine țintită a spaniolului, recordul lui Nole a căzut.

Mai apoi, în setul trei, probabil când se înregistra maximul de audiență în rețelele de televiziune, Carlitos a etalat tot ce știe, ca să vadă lumea toată. Serviciu puternic, urcări inteligente la fileu, lovituri fără milă, unghiuri imposibile și o mișcare atât de rapidă în teren încât mi-a anulat gluma obișnuită pe care o fac adesea, cum că ai nevoie de un scuter ca să ajungi la mingile lui Djokovic. Greșit, ai nevoie de acest murcian. De povestit nepoților o să povestim game-ul cu numărul cinci din actul al treilea, care a durat spre jumătate de oră, timp în care unii s-au căsătorit și au și divorțat.

Învățat să câștige cu sfințenie punctele și game-urile decisive, Djokovic a trebuit și el să se reinventeze din mers. Înainte de setul al patrulea, totul părea să fie împotriva lui. Nu doar cursul jocului, ci și fileul, spectatorii și arbitrul, probabil că și râul, și ramul. Cel puțin așa a părut să gândească sârbul, care și-a descoperit, între puncte, și calitățile de debate. Pentru prima dată în ultimii mulți ani, l-am văzut pe Nole sătul că mingea revine mereu de peste fileu. L-am văzut lovind cu frică, l-am văzut deznădăjduit și fără soluții. Mi-e greu să scriu asta, dar l-am văzut și simțit cu șansa a doua în timpul schimburilor.

Dar Djokovic a rezistat și a corectat situația, că nu degeaba ne-am perfecționat în metafore în toți anii ăștia. Și-a recuperat încrederea, ca și cum ar fi băut din poțiunea lui magică, și a reușit să ducă partida în decisiv. Între noi fie vorba, ne pregăteam să exclamăm din nou, cu un entuziasm discutabil, „ah, iar a câștigat Nole”. Probabil că ne-am fi legat de capacitatea lui extraordinară de a fi ori adorat, ori detestat. Și adevărul e că belgrădeanul împarte lumea în două mai ceva precum conflictul Israel vs. Palestina sau FCSB vs. Steaua. 

Setul cinci a fost cel mai bun al meciului la care e complicat să găsești ceva ce n-a fost bun. Ambii jucători au jucat la cel mai înalt nivel al lor și așa a ieșit o manșă memorabilă, cât să aibă ce povesti Brad Pitt și Regele Felipe la cină. Alcaraz a rupt definitiv echilibrul în al treilea game, asta după ce și Djokovic avusese șansa unui break. 

Și aici a mai fost un moment cheie din pachetul complet fără de care n-ai cum să-l înlături pe Nole de la putere. O nouă lucrare de licență în gestionarea nervilor, că doar îl ai în față pe omul care de zece ani nu mai pierdut vreun joc la Wimbledon. Presiunea e pe tine, cum ar avertiza, precaut, orice antrenor român înaintea unui meci eliminatoriu în Gibraltar. Alcaraz e însă un tip aparte. A ținut situația în frâu și a stopat cu calm și genialitate asalturile finale venite din partea sârbului. Un Nole transformat în animal de pradă care a dominat „coaliția” de-o viață și acum e detronat. Culmea, de un june care are tot ce-a avut el, dar parcă și ceva în plus.

Wimbledon are un nou rege și istoria numărătorii de Grand Slamuri câștigate ar putea fi marcată de apariția acestui murcian. Pentru că, nu-i așa, „finalele există ca să le câștigi”.