Alcarazna

---

[Cronica scrisă de Radu Hângănuț]

Când Trump e în tribună și joci finală cu singurul om despre care știi că te poate bate în ultimul meci de la un turneu de Grand Slam (valabil pentru amândoi), presiunea e cu atât mai mare.

Ai de luat trofeul, de satisfăcut fani flămânzi după senzația că tenisul are mai mult viitor decât istorie, și trebuie să recuperezi sportul ăsta nobil din ghearele discuțiilor năuce despre cenzură, politică și pescuit de aură la mare adâncime. 

Noroc că pentru munca asta herculiană i-am avut iarăși în teren pe Carlos și Jannik. Doi băieți veniți în lumea tenisului după două veacuri de prosperitate continuă a imaginației și fanteziei, amândoi capabili să schimbe nu doar foaia, ci chiar să ne pună cu botul pe carte ca să învățăm de dragul lor o materie nouă, după reguli noi. 

Ultimul Grand Slam din an merge la Carlos, care are după acest meci nu doar un trofeu în plus, ci și meritul straniu de a câștiga un meci în care a deblocat un nou nivel de „bun”. Pentru că poți fi bun așa cum sunt cartofii calzi cu brânză, poți fi „foarte bun”, așa cum e un nou sector de autostradă care te mai scapă de niște curbe în care parchează fomiștii de la Dedulești sau poți fi „Carlos-like bun” și să îl reduci pe numărul 1 ATP la imaginea de jucător de mijloc-de-primă-săptămână, care trage să mai prindă un tur și să își plătească și anul ăsta fizioterapeutul. 

Ca idee, în setul trei, Sinner a avut o singură minge direct câștigătoare. Una. Sunt șanse bune ca Jannik să facă mai multe winnere chiar și în meciurile în care geanta cu rachete îi rămâne la vestiar. Dar nu și când la stația de taxare, zâmbitor și concentrat pe aranjat racordajul, stă Michael Scofield-ul spaniol, un băiat care la 22 de ani a luat tenisul de coarne și îl dirijează în timp ce care în spate toate trofeele pe care le poate produce industria. 

Poate că pentru apariția episodică și târzie a lui Sinner, cea din setul doi, există o singură explicație. Și e cea simplă, care ne stă în față, învelită în perdeaua aia de echipament cu care l-a chinuit Nike din nou: Carlos Alcaraz. Că ar fi stupid să lungim analizele, din moment ce Carlos a pus de-o mână de puncte pierdute pe propriul serviciu abia când setul doi îi scăpaseclar din ogradă. 

E și asta o performanță din interiorul performanței: să nu clipești. Că Jannik nu e tocmai o geamandură pe care o mai plimbă apa stânga-dreapta, dar despre care să știi că oricând te așteaptă să îți legi barca de capul ei. Omul e acum fost numărul 1 ATP din motive bune și toate-s palpabile: trofee de pe la turneele la care cei mai mulți jucători nu au fost niciodată în ingrata poziție dezirabilă de a cere prelungirea șederii după primele șase nopți. 

Carlos a clipit în setul doi, dar a găsit rapid piesele LEGO. Călcase puțin pe ele din neatenție, dar le-a luat înapoi pe masă și a reluat și activitățile de duminică: serviciu pus pe tușe cu viteza cu care iei și vopseaua de pe blindajul tancului, plus un meniu solid de forehanduri care te fac să te gândești dacă racheta are nevoie de reglaje la racordaj sau de o evaluare a daunelor din partea companiei de asigurare. A mai împins roaba la deal în setul trei, când avea deja un break, dar Sinner era la 30-0 pe serviciul său și-apoi s-au terminat dilemele. 

Nu avem de unde să știm cât o fi fost Jannik de deranjat de durerile care i-au fost alături sub umbrelă cam toată vara și la început de toamnă. Oricât i-ai studia fața, nu vei afla mai mult decât faptul că are doi ochi și un nas. Omul e stâncă. Aflăm lucruri despre el doar post-factum, din comunicate care ne spun ce s-a întâmplat în zilele în care noi ne holbam spre celălalt colț de cameră. 

Dar probabil că nu ar fi contat. Nu la turneul ăsta, nu cu versiunea asta de Carlos, care a luat ce-a rămas din rezerva de maiouri uitată de Nadal și a pornit prin lume. Are 22 de ani și nu e arenă pe care să fi călcat și care să nu tremure cu oamenii în ea, după câte-un punct stilizat cu alergări și înmuiat aprig în uimire.

Anul ăsta și le-au împărțit frățește între ei: două și două. O confruntare a două mari puteri care nu au nevoie de summit-uri ca să își dea mâna și nici nu smulg medalii de la gâturile altora. Cu mai puțin analfabetism funcțional prin lume, poate că toată lumea care a văzut meciul ăsta ar putea pricepe ceva bun de dus în ziua de mâine.

Dar dacă nu, tot e cumva bine: băieții ăștia se vor mai întâlni și cu alte ocazii.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la US Open îți sunt oferite de Porsche

---

[Cronica scrisă de Mircea Meșter]

În lumea computerelor, totul se rezumă la 0 și 1. Două stări. Pornit sau Oprit. Adevărat sau Fals. E un sistem perfect, echilibrat, în care fiecare element are contrapartea sa logică. Cumva, lumea tenisului masculin a ajuns, în esență, un astfel de sistem binar. Există Carlos Alcaraz și există Jannik Sinner. Restul jucătorilor par astăzi doar zgomot de fond, erori de rotunjire, biete ființe de carbon care aleargă după o minge într-o lume dominată de siliciu. Cei doi sunt singurii care se pot anula reciproc, singurii care pot forța sistemul să intre într-o buclă de genialitate.

Și exact asta așteptam de la finala US Open, la fel ca-n precedentele două finale de Slam ale anului: o bătălie epică între 1 și 0, un meci care să facă serverele să se supraîncălzească.

Primele două seturi au decurs conform predicțiilor. În primul, Alcaraz, în rolul lui 1, a executat un program de o agresivitate copleșitoare. A venit la fileu, a servit impecabil, a lovit cu forță care n-a dat doi bani pe ce știe fizica că se poate întâmpla în bietul joc de tenis. A fost un software care a rulat fără erori, un algoritm perfect care a preluat controlul rețelei. Sinner, în rolul lui 0, a fost forțat într-o defensivă rece ca ghețarii Dolomiților, a încercat să absoarbă puterea, dar mânerul rachetei i-a cedat sub presiune. La figurat, dar și la propriu pe unele forehand-uri monstruoase ale spaniolului.

Imaginează-ți că ești martor la o demolare controlată. O echipă de experți a pus dinamită la baza unei clădiri vechi, plictisitoare. Totul e calculat la milimetru. Sună sirena, urmează explozia, clădirea ar trebui să se prăbușească elegant în propria ei amprentă. Dar, în loc de asta, după prima explozie, se dărâmă doar parterul. Etajele superioare rămân suspendate în aer pentru o oră, sfidând legile fizicii și ale bunului-simț, într-o pauză ciudată, inexplicabilă. Toată lumea se uită confuză, se scarpină în cap, se întreabă dacă nu cumva demolarea a fost anulată. Apoi, inginerul șef apasă din nou pe buton și restul clădirii se transformă în praf în trei secunde.

Această pauză bizară și complet inutilă a fost setul al doilea al finalei de la US Open.

A fost momentul în care LED-ul a licărit. Sinner, singurul antivirus capabil să-i facă față lui Alcaraz, a găsit o vulnerabilitate în sistem. A început să returneze mai adânc, să servească mai precis, să transforme defensiva într-o armă. A fost un set echilibrat, o luptă între două forțe egale, exact spectacolul pentru care plătiseră toți bilet, implicit liderul suprem al vieții post-decență. Sinner a luat setul cu 6-3, restabilind echilibrul în univers, în sistem.

Și apoi a venit setul trei, momentul în care întreg sistemul echilibrat a crăpat. Nu s-a blocat, nu a dat un ecran albastru, n-au urlat sirenele. A fost ceva mult mai acut, mai ciudat: ca și cum, pentru 25 de minute, cifra 0 ar fi dispărut complet din matematică. În tot acest set, Jannik Sinner, altfel supercomputer al tenisului – AI, cum l-a denumit colegul Bublik acum câteva zile – a comis cea mai bizară eroare de sistem din istoria recentă: o singură, solitară, lovitură câștigătoare. O singură dată într-un set întreg a reușit să trimită mingea într-un loc în care Alcaraz să nu ajungă. E o statistică ce sfidează logica, o anomalie care nu ar trebui să existe la acest nivel. E ca și cum o mașină de Formula 1 nu reușește să depășească un scuter vreme de 10 tururi pe Monza. Nu poate să fie vorba de incompetență, știm asta din meciurile trecute, ci de un “bug” fundamental, o eroare de cod care a transformat un prădător de top într-un spectator la propria sa dezmembrare.

După o eroare de sistem de asemenea magnitudine, nu mai există cale de întoarcere. Setul patru a fost doar procesul de restart, dar era prea târziu. Alcaraz, a cărui unică vină a fost că a funcționat aproape perfect, a închis meciul cu 6-4. Carlitos nu a venit la New York să ruleze propriul program, cum face orice deținător de rachetă, a părut că a venit să hackerească, să rescrie codul sursă al adversarilor în timp real. A jucat la un nivel atât de absurd de înalt, încât l-a forțat pe singurul său rival contemporan la o eroare catastrofală, o capitulare logică în fața unei puteri de procesare superioare. În acest sistem binar, Alcaraz nu este doar cifra 1, așa cum credeam, pare programatorul care poate transforma orice 1 într-un 0, după bunul plac. Ăsta e un act de piraterie informatică la cel mai înalt nivel.

De mâine, Alcaraz e 1. Cu acte.