The Struff is on fire

---

Carlitos s-a făcut mare. A învățat pe pielea lui că nu toate meciurile sunt poezie, să le aranjezi din peniță, cu floricele, finețuri și oleacă de geniu. Uneori e musai să-ți sufleci mânecile, să strângi din dinți la durerea aia de antebraț și să pui osul la treabă ca un japonez care are rate și pensie alimentară. Cu Jan-Lennard Struff, nene cu ștate vechi de plată și turnee exotice prin ATP, a fost unul dintre acele momente.

La 34 de ani, neamțul Jan-Lennard e de oțel. Încasează fără ca asta să-l afecteze, duce mult și îți taxează prompt orice ezitare, precum un joc video pe care-l urăști, dar pe care nu-l dezinstalezi pentru că vrei să-i arăți tu lui. Jucător matur, ce mai tura-vura, în antiteză cu șapca aia pusă de-a-ndoaselea pe meclă, de zici că-i adolescent necopt care citește numai titlurile știrilor și se informează de la influencerii de pe TikTok. 

În primul set, Alcaraz a fost pe post de nepot care instalează un Windows pentru unchiul rupt de tehnologie din „pueblo”. Nea Struff n-a înțeles mare lucru din ce i s-a întâmplat. Spaniolul a scos la înaintare un tenis agresiv și exact, bonus, și-a păstrat calmul în momentele cheie. Pe tabelă, break-ul confiscat în al șaselea game a făcut diferența, dar senzația generală a fost că decalajul dintre cei doi e considerabil mai mare, ca între un 1 mai la Miami și unul la Vama Veche.

Sentimentul că se bat categoria grea cu cea mijlocie spre pană a persistat în debutul setului doi. Carlitos a continuat să domine, a produs un break în al doilea game și jocul părea să curgă spre un clasic de două seturi. Neamțul a zis „nein”, ca unchiul care te obligă să stai la o tablă și un cârnat după ce i-ai instalat Windowsul, ca să-și etaleze și el calitățile. Struff a găsit lovituri mai bune, a legat punctele și a revenit în set, totul și pe fondul unor erori neforțate ale lui Alcaraz.

Obligat să servească sub presiune, murcianul de 20 de ani și-a dovedit câteva dintre calitățile de om mare. Stăpânire de sine, putere de concentrare și rezistență la stres, cea din urmă atât de rară în rândul puberilor din ATP. Alcaraz a pierdut al doilea set, în tiebreak, dar a trecut testul în decisiv.

În fața unui neamț metamorfozat în zid, că parcă trimitea înapoi orice minge, Carlitos a muncit din greu. La 5-3, a avut patru mingi de meci, dar încăpățânatul de Struff i-a luat serviciul și a amânat deznodământul până în tiebreak. Acolo, la 5-4, a intervenit și puțin geniu, cât și când era nevoie. Alcaraz a brodat un lob de i-a trezit invidia și lui Adi Ilie și cam așa a zărit spaniolul linia de sosire. 7-4 în prelungiri și un succes de etapă, cu anduranță și durere, genul de victorie de care au nevoie toți marii campioni. 

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Madrid Masters îți sunt oferite de 2Performant.

---

Jiri Lehecka – Rafael Nadal: 7-5, 6-4

N-avea cum să fie altfel decât memorabil ultimul meci al lui Rafa la Madrid. Și a fost și pentru că Jiri Lehecka s-a cocoțat la nivel de Champions League ca să onoreze cum se cuvine momentul. Un ceh cu alură de soldat, despre care știam că merge la sală și strâmbă mingea la serviciu, a jucat de parcă are în plan să le bage bățul prin gard lui Alcaraz și Sinner în anii care vin.

Jiri din Mladá Boleslav a lăsat conformismul deoparte pe Manolo Santana. N-a jucat la „țăcăneală”, cum o fac oamenii normali pe zgură, ci l-a driblat pe Rafa cu un stil serviciu-voleu, cât să planteze niște amintiri puternice în mințile madrilenilor. Nadal a răspuns cum a tot făcut-o zilele astea. Cu mult spirit de luptă și tresăriri desprinse din vremurile de glorie, chestiuni care au avut efect pe termen scurt. Nu și-n fața unui băiat care trage gloanțe la serviciu și pe care l-a mai și înzestrat natura cu ceva inteligență tactică.

Chiar și-n acest context, Rafa a avut șansele lui. A făcut rost de prima minge de break a meciului și s-a găsit de câteva ori în situații avantajoase pe serva cehului. Ibericul a pierdut trenul înspre finalul primului set, când deja conta și condiția fizică. Oricât te-ar energiza publicul madrilen, conectat direct la antenele nadaliene, n-ai cum să ții pasul cu un flăcău care pare obsedat de lucrat piept și de hrană bio.

În al doilea set, Lehecka a adăugat în program și sesiuni de alergări pentru deja obositul Rafa. L-a trimis dintr-un colț în altul, cu sânge rece și fără pic de timiditate, și a preluat repede avantajul. Nadal s-a chinuit, inclusiv pe propriul serviciu, să mențină ritmul și are meritul că a sperat până la capăt. La final, Jiri a câștigat meciul, dar câștigătorul serii a fost tot Rafa. El a primit laurii și microfonul, într-o relativ bizară, deși emoționantă, ceremonie de despărțire a eroului absolut de turneul madrilen.

S-a aplaudat, s-au vizionat imagini de pe timpuri și a plâns toată lumea. Inclusiv cehul, poate și pentru că omul tocmai ce bătuse legenda legendelor, dar nu era căutat nici măcar de cameramanii amatori.

Iga Swiatek – Beatriz Haddad Maia: 4-6, 6-0, 6-2

În ciuda chipului de copilandru nevinovat și a prezenței oarecum discrete, Iga Swiatek deține puterea de a împărți în două lumea tenisului. Pe de-o parte, poloneza e alegerea ideală pentru fanii sportului care țin mereu cu cine câștigă, că li se pare prea obositor să-și programeze inimile să bată pentru unii care nu bat săptămână de săptămână. Pentru ceilalți, e exact opusul, la modul că i-ai face galeria până și soacrei tale într-un duel cu Iga.

Bia, de pildă, e o domnișoară taman bună de susținut într-o confruntare cu Swiatek. ‘Naltă, relativ simpatică, deși nu dă pe afară, ba mai vine și din Brazilia, țară ireproșabilă dacă ai știința să eviți favelele. Unde mai pui și multiculturalismul din nume, dat de originile libaneze ale familiei Haddad. Așa că cei care s-ar da și cu soacrele ca s-o vadă pe Swiatek cu capul plecat au strigat un sănătos „Força, Bia!”, cum se spune pe limba lui Șumudică.

Brazilianca a și luat primul set, ca să hrănească iluziile celor amorezați de outsideri. Practic, un simplu bilet de trimitere la ITP pentru Iga, care nu doar că nu cedase vreun set la Madrid, dar se prezentase pe Manolo Santana cu numai trei game-uri lăsate pe drum în ultimele două meciuri.

Fetița cu șăpcuță roz a trecut rapid pe la inspecție, a săvârșit reglajele de rigoare și s-a întors la ce știe să facă de vreo doi ani încoace: să compromită speranțele și să dărâme visurile colegelor din WTA. Următoarele două seturi au fost din același thriller pe care l-au vizionat, zilele trecute, Sorana Cîrstea și Sara Sorribes Tormo. 6-0 și 6-2, cu o Iga care a colecționat 18 mingi de break, echivalentul a vreo 30 de șuturi pe poartă într-un meci de fotbal. Rebeliunea a fost înăbușită.

Jannik Sinner – Karen Khachanov: 5-7, 6-3, 6-3

Rar dai peste un set precum primul dintre Sinner și Khachanov. În limbaj de mușchetari, băieții ăștia au scos cuțitele pe masă și-au convenit să lupte bărbătește până cade lat unul dintre ei. Cam ca într-un meci de K1, cu amendamentul că aici nimeni n-a ținut garda. S-a lovit sălbatic, din ambele părți, iar rusul a prins un break la potou, exact când ușile metroului se închideau. N-a mai fost nimic de reparat pentru Sinner, care s-a repliat și a luat-o conștiincios de la capăt în actul următor.

Rusul de Dubai s-a tăiat după ce și-a lăsat toată energia în primul set, încă o dovadă că cel mai greu e să te menții în vârf, nu neapărat să ajungi acolo. Nord italianul nostru preferat, pe care cândva poate o să-l vedem și zâmbind, a ridicat ștacheta și a rupt frăția încă din al doilea game. Lăsat în urmă, uriașul Khachanov n-a știut cum să gestioneze situația și s-a precipitat fix ca un bărbat trimis de nevastă să cumpere pătrunjel, odată ajuns în fața tarabei cu toate verdețurile pământului.

În decisiv, cu totul pornind de pe picior de egalitate, Karen s-a mobilizat și a recuperat nițel din răutatea care l-a răpus pe Sinner în primul set. Rusul a avut chiar șansa să ia break primul, moment în care Sinner a apelat la Sfântul Serviciu ca să depășească impasul. Roșcovanul a luat distanță în al cincilea game, când a găsit breșa pe serviciul lui Khachanov, și n-a mai scăpat din mână frâiele jocului.

Victorie solidă, cu un adversar de top, chit că inconsecvent pe parcursul meciului. Oricum, succes de sărbătorit, nu-i așa? Nu neapărat. „Poate pentru voi e de sărbătorit, că vă mulțumiți cu jumătăți de măsură. Eu abia m-am calificat în sferturi.” Asta pare să spună Jannik și poate că știe el de ce.

Daniil Medvedev – Alexander Bublik: 7-6, 6-4

Să dăm cu pace pentru probabil cel mai inestetic jucător din ATP. L-am numit aici, vorba maestrului Dadi Graur, pe kazahul Alexander Stanislavovich Bublik. Cu fizic de săritor de prăjină, nervi de plastic, comandați de pe vapor, gigantul nostru mai ține și racheta ca pe topor, de zici că-i la el la Gatchina, pe ogorul bunicilor.

Pe lângă Bublik, Daniil Medvedev pare definiția conceptului de frumos în tenis, chit că și rusul pare că se dezintegrează uneori, când se mai întinde după minge. Totuși, pus lângă Stanislavovich, băiatul care a dat Rusia pe Kazakhstan, Daniil al nostru e jogo bonito, cinste brazilienilor.

Altfel, Medvedev a avut parte de unul dintre cele mai liniștite jocuri din acest an, deși n-a vrut asta neapărat. Dependent de suferință, asemenea rușilor din romanele psihologice, Daniil a pornit meciul slab, ca să-și facă viața grea. Doar că Bublik, băiat cu și din topor, n-a avut înțelepciunea necesară ca să profite. În primul set a luat un break, dar numai ca să-l cedeze cavalerește în următorul game. S-a dus în tiebreak, unde Daniil s-a distanțat la 6-0 și apoi a câștigat prelungirile la 3.

Al doilea set a fost floare la ureche pentru rus. Deși, din nou, Daniil n-a vrut asta neapărat. La 5-2 și 30-15, pe propriul serviciu, Medvedev și-a complicat existența. „Prea banal”, și-a șoptit, după care i-a dat șansa lui Bublik să intre-n set. Kazahul a acceptat, s-a apropiat la 4-5, unde Daniil l-a forțat să arunce toporul și să accepte înfrângerea.

Moscovitul e în sferturi, iar vestea proastă pentru rivalii săi e că a ajuns aici fără să joace cine știe ce. Să vedem ce iese când o juca și bine.

Madison Keys – Ons Jabeur: 0-6, 7-5, 6-1

Există reveniri, reveniri spectaculoase și există „ce-a fost, Doamne, asta?”. După vreo 28 de minute, Madison Keys era ce-i Liechtenstein pentru fotbal. Colecționase un „covrig” cinstit și era deja condusă cu 2-0 în al doilea set. Opt game-uri la rând pentru Ons, care se simțea ca și cum ar avea în față o americancă excentrică venită la Madrid pentru câteva luni sabatice în care să-și exerseze spaniola. 

În timp ce matematicienii calculau intens cam câte secunde mai durează petrecerea lui Jabeur, Madison a luat cumva un game. Târziu, cu greu, dar game-ul ăla s-a dovedit un soi de bulgăre fermecat pentru ea. De acolo s-a relaxat, a căpătat încredere și a crescut ca Făt Frumos, cât alții într-un sezon. 

În finalul celui de-al doilea set s-au consumat cele mai intense puncte ale meciului, din banalul motiv că doar atunci au jucat concomitent și Ons, și Madison. Tunisianca putea să facă break-ul la 5-5 și să evite paradoxul, ca să nu-i zicem rușinea, de a pierde un meci în al cărui prim set și-a descălțat adversara. Fata din Florida a rezistat asaltului, apoi s-a dus la 40-0 pe serva lui Ons și a forțat decisivul.

Un decisiv care a fost primul set, dar întors, cu Jabeur în rol de spectatoare în primul rând. Când Ons a tresărit din somnic, deja era 5-0 pentru Keys. Tot ce a mai putut face doamna din Sousse a fost să-și treacă un game pe foaie, ca să nu creadă arheologii, peste ani, că n-a fost de față. A fost, doar că a cam stat cu spatele, biata de ea. Keys merge mai departe, să joace cu Swiatek, meci în care iar ne punem speranța că Iga poate fi bătută. Dacă Bia n-a putut, poate îi iese lui Madison.

---