Regele Carlos

Și-ți pleacă managerii care au ridicat compania și au transformat-o într-o întreprindere profitabilă. Oamenii care erau acolo când ajungeai tu la birou și erau acolo când plecai. Întotdeauna simpatici, tipul de oameni care rupeau integralele, dar care la ora 6 începeau ziua la sală, iar după amiază cântau la contrabas într-o formație jazz. Familie excepțională, copii fericiți, soție impecabilă. Aproape că n-ai avut ce să le reproșezi. Ok, unul stâlcește engleza și după 20 de ani în care-a vorbit-o în fiecare zi, altul se mai descarcă trântind mingi în gâtul portarului și refuză să folosească cardul RFID și rețeaua wireless de frică să nu-i palbească părul impecabil, iar pe al treilea nu l-ai mai văzut pe la birou de vreo doi-trei ani, deși salariul îi merge, dividendele la fel, iar el jură că bagă rapoarte și cântă cel puțin o jumătate de oră la vioară în fiecare zi acasă.

Și-ți pleacă oamenii ăștia și în mintea ta se lasă apocalipsa. Ceața densă, pâcla. Pentru că știi, ești convins că n-ai cum să găsești oameni mai buni decât ei. Istoria ne-a demonstrat că nu s-a întâmplat asta niciodată, iar cifrele lor ne fac să înțelegem că nu se va mai întâmpla vreodată. S-a mai încercat schimbarea, dar băieții noi au fost cam șleampeți. Iar unul dintre ei de-a dreptul golan. Unde-ai mai văzut manager să scuipe-n birou în mijlocul programului?

Și-apoi rămâi cu gura căscată când îi vezi pe nou-veniți în prima lor ședință comună. Pardon, meet and greet, nimeni nu mai folosește termeni din business-ul prăfuit de altădată. **Sunt norocoși cei care au prins loc la masă în ziua asta, dar suntem cu toții bucuroși că am evoluat tehnologic și vedem în direct, în HD și uneori în slow motion cum se derulează filmul unui sport pe care-l credeam imposibil: un hibrid între tenis, atletism, gimnastică ritmică, gimnastică artistică, patinaj și tir cu arcul.

Lucrurile arată excepțional și, după această finală care nu ne-a dat nici o secundă de liniște în toiul nopții, suntem gata să împachetăm și să ascundem în dulapuri fără regrete tricouri, manșete și bentițe inspirate din viața și opera celor mari.

Am văzut un braț sănătos de meciuri de tenis la viața mea, iar multe dintre ele v-au fost povestite în rânduri și litere împrăștiate pe aici în ultimii 6-7 ani, de când am pornit motoarele cronicilor. Dar mi-e greu să-mi aduc aminte o partidă atât de importantă în care să nu fi existat vreun punct plictisitor. Am așteptat fiecare serviciu cu unghiile-ntre dinți, ca-ntr-un tobogan acvatic în care aluneci fără control și aștepți cu inima-n gât să vezi ce se-ntâmplă după fiecare viraj. Regizorul invizibil al meciului a livrat ca după o cură de dezintoxicare în care a confundat vitaminele cu un energizant experimental care-ți permite să-ți diluezi ziua la 72 de ore în loc de 24.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

Am mai văzut meciuri mari de tenis. Și de fiecare dată, după un schimb monstruos de mingi, jucătorul din apărare părea stors și îmbibat în propria transpirație, căutând moleculele de oxigen din aer. Aici am văzut puncte de tipul ăsta în fiecare game și de fiecare dată părea că oamenii noștri sunt gata s-o ia la sănătoasa în proba de maraton de la Jocurile Olimpice. Proaspeți, plini de viață și de energie, recuperați instantaneu printr-un buton invizibil de reset. Asta chiar dacă undeva prin setul al patrulea aflam că Alcaraz este jucătorul de tenis care a stat cel mai mult pe teren în istoria unui Slam de când au pus oamenii ceasuri la încheietura turneelor.

În plus, n-a fost încrâncenare și suduială printre dinți, lucruri pe care le cam simțeai în epoca sacră, chiar dacă nu erau spuse niciodată, nici măcar șoptit, nici măcar gestual. Aici am văzut zâmbete după sprinturi colosale, aplauze după puncte uriașe, am văzut puncte câștigate și apoi donate adversarului pentru că arbitrului i-a scăpat o minge căzută de două ori în teren. Probabil că și lui, omul cu cel mai bun loc din lume la festivalul ăsta de savoare, i-a venit greu să cuantifice jocul din noaptea asta în cifre și atât. Pentru că scorul a rulat undeva în fundal, ca un televizor lăsat pornit în living când familia se bucură de o zi superbă în grădină.

Am văzut doi băieți concentrați în special pe ce are fiecare de făcut pentru el însuși și mai puțin pe ce face celălalt. Din perspectiva asta, a fost un meci care a semănat cu sprintul de la 100 de metri: o probă precisă, ușor de deslușit și fără complicații. Sportivi care concurează unul împotriva altuia, dar fără să iasă din culoarul dedicat.

A fost un meci în care a părut că, oricât de tare ai lovi mingea și oricât de plasat și de inspirat ai fi, adversarul va dezlega mereu careul și va avea un răspuns proporțional. A fost tenis prin ridicare consecutivă la pătrat. Fiecare lovitură a venit cu încărcătura celei dinainte: doi la a doua la a doua la a doua la a doua la a doua. Și tot așa până departe, în afara câmpului vizual și al simțurilor, undeva unde algebra începe să se confunde cu geometria în spațiu.

Excepțional Alcaraz, așa cum ne așteptam. Un tip de 19 ani despre care am ajuns să spunem că pierde accidental atunci când o mai face, din ce în ce mai rar. Fabulos Ruud, așa cum mulți dintre noi nu am crezut că va fi vreodată. Spuneam acum câteva zile că simplul fapt că s-a aflat la un pârleaz de numărul 1 mondial e o anomalie aritmetică și că ar fi un moment bun pentru ca punctele să înceapă să se numere altfel în sportul ăsta în care în fiecare an trebuie să fii o versiune mai bună a celei mai bune versiuni anterioare. După ultimele partide și după meciul de azi, îmi înghit cuvintele. Poate că a înghițit greu la Roland-Garros o pastilă cu diametru dublu față de propriul esofag, dar la US Open s-a copt o pâine de mâncat cu tot cu ospățul de nuntă regală de lângă ea.

Carlos e imens deja. Și probabil că ne va ajuta să traversăm strada mulți ani de acum înainte, prinzându-ne de braț în timp ce ne ajută să înțelegem că și pe partea cealaltă e lumină. În timp ce-l căutăm cu microscopul în gene, calculând cât la sută-i Nadal, cât e Nole și cât e Roger, Alcaraz tinde să-și sucească lanțurile organice într-o moleculă hibridă de ADN care pare unică și până acum inedită. Și dacă moștenirea genetică a jucătorului de tenis îi deschide toate ușile, Carlos plusează cu un soi de simț periferic al arealului de vânătoare, ca un ghepard cu simțuri intensificate. Nu doar că lovește fulgerător, servește admirabil cu prima și-l urcă în tribune pe adversar cu a doua, dar aleargă după mingi cu gleznele transformate în resorturi și ochește mereu terenul, indiferent dacă mingea e transmisă cu dreapta, cu reverul sau cu spatele la teren, din colțul stadionului, după un sprint monumental, un loc în care nicio minge n-a fost vreodată mângâiată de rachetă.

Și-apoi, la final, după ce ia forma unui uragan și învârte-n aer mingi, rachete, speranțe și norvegieni, se-ntoarce spre tine, îți întinde mâna și te salută cordial.

„Salut, eu sunt Carlitos. Sunt cel mai tânăr număr 1 mondial din istoria tenisului. Nu știu dacă am apucat să ne cunoaștem, dar o să mai trec pe-aici”.