La Kylian port

Dacă habar n-aveați că aseară s-a reluat Champions League și ați aflat abia acum, c-ați văzut titlul ăsta pe cine știe ce perete, ne pare rău. Oricum, e de înțeles să vă fi scăpat marea veste. Situațiunea generală cu sportul și mai ales cu raportarea publicului la el a fost una dificilă în anul care stă să se împlinească de la începerea jocurilor covidice de primăvară. Multora dintre noi ne-a fost tot mai greu să ne gândim la sport ca la ceva serios și important, cum eram obișnuiți înainte să-și dea Wuhan Zall FC autogolul ăla celebru.

Inclusiv pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial știu că au continuat, fie și sporadic, anumite competiții sportive futbolistice, dar bănuiesc că nici atunci nu mai avea rețeta chiar același gust, chit că ingredientele și modul de preparare or fi fost identice. Pentru că problema nu e la bucătari, ci la consumatori. Cum să îți mai lași mintea să zburde în lumea fermecată în care niște adulți teoretic responsabili fug după mingi ca să facă tot felul de giumbușlucuri cu ele, când mor atât de mulți oameni în jur? Sau cum să mai urli de bucurie la golul favoriților când tu ai avut o formă mai urâtă de cârcalac și acum nu te mai țin plămânii nici cât să sufli-n ciorba fierbinte?

În mod clar ai nevoie să-ți scape ludicul pe la ventil de prea-mult ce e și să lași copilul care ai fost să se-ntoarcă nițel, ca să transformi această joacă cu mingea în ceva ce vei percepe ca fiind foarte serios. Iar când în jur se petrec lucruri cu adevărat serioase și grave, ți-e pur și simplu greu să mai intri în rolul ăla blestemat de microbist, așa cum ți-e greu să râzi la o comedie după ce ți-a murit câinele. Asta dacă nu cumva ți-a murit într-un mod pe care-l consideri foarte amuzant, dar șansele sunt foarte mici.

Barcelona – PSG 1-4

Doar că, fix când îți ziceai că gata, copilăria și joaca s-au terminat și e cazul să ne vedem totuși de chestii de adulți precum iminența morții și alte prostii din astea, apare Mbappé și-ți arată că fotbalul de înalt nivel e o chestie care ia joaca atât de în serios, încât devine așa cum zicea Shankly: nu (doar) o chestiune de viață și de moarte, ci ceva mai mult de-atât.

Nu c-ar fi jucat Kylianul singur, c-a avut, fiți fără grijă, și prieteni, dar și dujmani pe câmpul de bătaie. La „prieteni” l-a avut de exemplu pe Verratti, care, fan Ștefan Baiaram fiind, cu siguranță s-a uitat la Craiova – Dinamo săptămâna trecută. Și știm asta pentru c-a dat un assist foarte asemnănător cu al lui Baiaram din meciul ăla (da, țin cu Craiova, dacă nu vă convine n-aveți ce să faceți). E adevero, italianul a atins mingea cum atingea alde Da Vinci pânza, pe când Baiaram ar fi mai mult la nivel Paul Hitter, gen, dacă cunoașteți mari artiști contemporani cumva.

Iar acum urma să vă spun pe cine a avut Mbappé la ”dușmani”, v-ați prins, doar că mi-am dat seama că așa ceva chiar n-a avut, de fapt. Compatriotul Lenglet, de exemplu, a jucat tot meciul (și în special la primul gol) la franțuji. Visător, moale și parcă gata să plângă dintr-o clipă-ntr-alta, ziceai că-i Ovidiu la malul mării, sensibil peste poate, dar și lăsat probabil de daci fără portofelul pe care și-l pusese-n papuci, cât trăsese o baie rapidă.

Bine, m-am luat cu Mbappé-ul și cu singurii care au jucat fotbal ieri, pesegeii, și-am și uitat că Barcelona a dat prima gol, de fapt. Dar nu l-a dat chiar singură, ci cu un frumos assist din partea arbitrilor VAR, care probabil și-au dat seama că, dacă stai să te concentrezi foarte tare, cam orice fază în careu e penalty, că deh, imposibil să nu se atingă două picioare străine pe acolo, cumva, undeva. S-au atins, s-a dat, Messi a marcat și cam acolo s-au oprit fotbalul și distracția pentru echipa care a ajuns deja la a cincea eliminare jenantă consecutivă din Champions League (după, în ordine invers cronologică, 2-8 cu Bayern, 0-4 cu Liverpool, 0-3 cu Roma și tot 0-3 cu Juventus).

Dar să revenim la Lenglet, co-autor și la următoarele două goluri ale Parisului. Inițial, la al doilea al lui Mbappé, bietul poet fusese declarat Missing in Action de Uniunea Jucătorilor după ce a rămas 10 metri în spatele liniei de apărare (respectiv a liniei de atac a adversarilor), la un sprint în turmă aparent banal. După care, la golul trei, a făcut fugar cu ochiul a je ne sais quoi către un coechipier și apoi a fugit pur și simplu de lângă coechipierul pe care îl avea în marcaj, Moise Kean, care a marcat singur cu capul.

Simplul fapt că a dat Moise Kean gol spune volume întregi despre nivelul actual al Barcelonei, pentru că PSG-ul a jucat fără Di Maria și Neymar, printre alții. De altfel, mărturisesc că, nefiind foarte familiarizat cu domnul Kean, m-am întrebat vag dacă nu cumva o fi copilul lui Roy Keane. E drept că imediat după acest gând am văzut un prim plan cu omul, iar reacția naturală a fost una Colțesciană: ”Incredibil, copilul lui Roy Keane este negru!”.

Dar nu se cade să-nchei cronica meciului serii fără un frumos cerc peste timp care să vă aducă la începutul acestui text: vă mai amintiți despre acel frumos abandon al fotbalului despre care vorbeam la început, procesul de transformare a adulților în copii? Ei bine, frumusețea acestei metamorfoze nu poate fi explicată de nimeni mai bine decât a explicat-o însuși Mbappé, cu latul lui din prima cu „finesse” (cum se zice la Fifa), la colțul lung, după un contraatac superb și o pasă perfectă a lui Icardi. Golul de 4-1, adică. Iar acea mișcare simplă și în același timp inegalabil de creativă a fost cea mai copilărească soluție pe care o putea găsi cineva în acea fază, deci cea mai bună.

A fost 4-1 pentru PSG acasă la Barcelona, dar norocul și în același timp ghinionul catalanilor e că există și-un retur. Ne vom distra.

RB Leipzig – Liverpool 0-2

Și, că tot vorbeam la început despre cum nu prea-ți stă mintea la fotbal când moare lumea în jur, cazul Leipzig este edificator pentru cum această atitudine a fost oarecum adoptată oficial, de un stat întreg. Când a aflat Ministerul de Interne din Germania că vrea o echipă de fotbal, fie ea și Liverpool, să încalce interdicția specială de călătorii din Marea Britanie către ei, probabil a zis ceva de genul: ”Fussball? Was ist diese Scheisse?! Nu vine nimeni, kopf, că n-am înnebunit, să lăsăm copiii să se joace cu mingea pe-o vreme ca asta! Ia mergeți voi și jucați la altă scară, hai!”.

Și s-au dus la Budapesta bătrânii, unde altundeva? Că pare că Orban te primește pe la el și dacă zici c-ai venit cu o tulpină nouă de Covid și vrei s-o dăruiești poporului maghiar, în semn de înfrățire între neamuri. Urmarea a fost că Leipzig a jucat exact ca o echipă aflată-n deplasare. Sau poate le-o fi stat și lor pe cap în timp ce jucau: ”Băi, ce facem noi aici? De ce jucăm chestia asta pentru niște spectatori desenați, când la noi în țară nici măcar nu ne lasă, deci atât de puțin contează?”.

Cert este că Liverpool a părut, pentru puțin timp, echipa de anul trecut, care băgase în sperieți Europa mai ceva ca naziștii pe vremuri. Și, ca să fie eterna reîntoarcere la sezonul trecut completă, au marcat Salah și Mané, care da, încă sunt în activitate. 2-0, dar putea fi vreo 5-1.

Fie-le învinșilor țărâna reizolării în propriile campionate ușoară.