Orice jucător este capabil să joace grozav. V-o spune orice antrenor de prichindei sau campioni. Până și noi, amatorii de weekend, avem uneori minute întregi când serviciile flagelează tușele, iar backhand-ul primește spinul brusc pe care-l merită. Umflăm pieptul și vedem progresul. Numai că marea încercare a jocului de tenis nu este să joci bine, ci să fii capabil să ții ritmul ăla pe perioade cât mai lungi și mai dese într-un meci. Dacă rezolvi problema asta, rezolvi o carieră cu totul. Din fericire, este imposibil să jucăm bine mereu. Iar dacă vreodată angrenajul uman va permite tenisul fără greșeală, putem uita de el cu totul, căci perfecțiunea e mai plictisitoare decât o conferință despre șindrila bituminoasă. E bine să apreciem neforțatele, dublele greșeli și țicneala jucătorilor așa cum trebuie. Iar ieri și azi am avut destule din astea.
Neața, zâua bună și salut, oriunde v-ați afla! Adică la muncă, unde naiba să vă aflați altundeva decât la muncă, după ce ieri ați tras mâța, hamsterul și iguana de coadă până după prânz, pentru că Halep. V-a scris Mircea tot ce era de știut despre meciul ăla, apoi a trecut și Crăciun prin toate, dar tot o să-mi dau și eu două rânduri cu părerea.
E fascinant de urmărit cum o jucătoare care lovește nu tocmai frumos, o jucătoare care adesea termină lovitura în poziții de Foxtrot și Bolero, este capabilă să joace atât de bine și atât de repede. Serena Williams. Mă uit la tenis din gingașă adolescență, am crescut cu ea la televizor și parcă e din ce în ce mai bună. Iar dacă doamna asta în costum de Green Lantern poate să presteze în felul ăsta pe un teren de sport după ce a făcut un copil (cu Alexis Ohanian, Dumnezeule!), e clar că suntem cam leneși și plângăcioși cu toții. Asta am vrut să spun, că de Simo a noastră o să mai tot vorbim.
În rest, trebuie să ne cerem scuze, cu falsitate și ipocrizie, că n-am așteptat să se termine ieri meciul dintre Nishikori și Carreño Busta. A fost unul dintre meciurile alea din cauza cărora, an de an, vă mințiți singuri că ”Gata, la anul sigur mă duc să văd pe viu un Grand Slam”. Și apoi vă faceți calculele, dezbateți cu persoana iubită, aia sau ăla zice că ”Da, iubi, sigur, du-te”, că și-așa mai e mult până atunci și oricum te știe schimbător/oare și variabil/ă ca cerul din Liverpool, și apoi vă spuneți ”Buuuun, deci la Paris mă duc, să moară Jules Verne! Roland Garros, je viens!”. Dar apoi vine iarăși luna mai și descoperi că Parisul e cam scump în perioada asta, la birou ai treabă, iar Wizzair-ul nu mai are ofertele de pe vremuri și ia mai lasă că-ți iei tu un abonament la Eurosport Player și le vezi frumos pe toate de pe canapea.
Și apoi citești cronicile, că aici am vrut să ajung de fapt.
Cronicile celor patru Grand Slam-uri din 2019 îți sunt oferite de:
Kei Nishikori – Pablo Carreño Busta: 6-7, 4-6, 7-6, 6-4, 7-6
Nikushoru’ a stat zilele astea pe teren mai mult decât s-a antrenat Kyrgios în ultimii doi ani. Și cum nu era suficient, a mai adăugat 5 ore și cu Carreño Busta. Dar nimic nu este liniar în tenis (în afară de freza lui Raonic), deci nu putem număra orele așa cum numărăm ouăle și să pretindem apoi că știm cu ce am avut de-a face. Nu-i corect. În primele două ore, Kei a rămas în urmă bine de tot, dar a luptat. Asta contează. De aici trebuie să pornim, de la acei gărgăuni din capul unor anume jucători, care le permit să uite, pur și simplu, de scor. Așa cum unii dintre voi uitați mereu, când vine nota comună, dacă ați servit cinci sau opt berici, așa că faceți o medie și lăsați bani de 4. Pentru Nishikori și alții din specia lui de Concentratus Eternus e cât se poate de firesc să joace mereu ca și când abia a început partida. La fel de firesc cum aprinzi un bec, la fel cum te semnezi sau cum vomiți instant de la baclava, ca orice om normal. Ați înțeles voi.
Embed from Getty Images
În primele două seturi, așadar, spaniolul a reușit totul. Dar, cel mai important, a știut să transpună, din teorie în practică, tot ce a învățat pe la școlile de tenis din Gijón și Barcelona, pe unde a studiat el sportul ăsta. A făcut din apărare atac, a servit variat, s-a mișcat remarcabil de bine. Toate, împotriva unui jucător care face lucrurile astea exemplar, în mod constant. Ce s-a întâmplat în următoarele trei seturi este studiu de caz pentru școala de tenis pe care o vom deschide la ieșirea din Buzău, între Mierea și Haleș. Vor fi prețuri ok, vom aduce sponsori din afară și-l vom învăța pe fii-tu să nu se smiorcăie la dublă greșeală.
Embed from Getty Images
Nishi mai revenise o dată, săptămâna trecută, de la două seturi, împotriva skyscraper-ului Karlovic. Iar înainte de asta, o mai făcuse de multe ori în cariera lui, deci privitorii știau că meciul nu e gata până când elevul de serviciu nu sună de intrare. Având istoria de partea sa, Kei și-a pus bocancii de tenis și început urcușul. Setul 3 l-a luat la tiebreak, în al patrulea a făcut breakul la 3-2, iar în decisiv, toată lumea și-a cam pierdut busola. Mai ales Pablito, care după un punct care legal trebuia repetat, dar moral nu, a început să arunce cu geanta pe teren și să dialogheze cu arbitrul despre epistemologia justificării în opera americană. Mai precis, zbiera ca un dement. Vedeți aici care-i motivul, că-i greu de explicat în cuvinte care să omită sărbătorile religioase.
În sferturi, japonezul nostru preferat (după Hidetoshi Nakata, evident) va juca cu Novak Djokovic, numărul 1 în tenis și numărul 666 în inimile noastre.
Embed from Getty Images
Stefanos Tsitsipas – Roberto Bautista Agut: 7-5, 4-6, 6-4, 7-6
După ce Tsitsi a devenit cel mai tânăr jucător din istoria recentă care-l face pe Federer să spună ”Lasă, fraiere, că se face Lenny mare și-o să vezi cum e”, azi-noapte a mai copt una. L-a scos pe RBA în patru seturi. Și a mai călcat în picioare un record. E cel mai tânăr semifinalist de slam de la Nole încoace (2007, US Open). Deci la nivelul ăsta o arde tânărul Conan de Atena. Și a făcut-o cu stil, fraților, asta mă enervează. Cu energie și încredere, cu planurile infinite la care visezi când ai 20 de ani. Doamne, cât îl urăsc. Hai să-l urâm împreună!
Embed from Getty Images
Nu doar că e în sferturi, dar canalul său YouTube și-a dublat numărul de fani săptămâna asta, iar Maria Sharapova este unul dintre ei. OMG, HAI SĂ-I URÂM ÎMPREUNĂ!
https://twitter.com/MariaSharapova/status/1087616665095827456
Glumim, că doar gluma și admirația se cuvin privind la băiatul ăsta. Nu putem vorbi încă de o schimbare de generații la vârf (Djoko și restul sunt prea buni), dar putem vorbi de un viitor lider modial care și-a pus în minte să cotrobăie prin rafturile istoriei și să se pună moț acolo. Practic, nu mai aveți niciun motiv să țineți cu altcineva în ceea ce a mai rămas din acest Australian Open. Care Rafa? Care Novak? Ar mai fi fost Tiafoe, alt mărginaș pe care avem obligația să-l iubim așa cum e, dar a pierdut deja. Vorbim imediat și despre asta.
Mai întâi, Stef și Robbe și-au împărțit seturile frățește. Să nu se supere televiziunile și părinții lui Agut. Însă continuare, adică în episoadele 3 și 4 ale întâlnirii, l-au adus pe grec în acea zonă la care a tot avut acces săptămâna asta. O zonă ușor rarefiată, în care mingea vine mai lent și mai mare, astfel că o poți direcționa încotro vrea pipota ta de adolescent precoce.
Embed from Getty Images
E limpede că Stefanos vine cu mai mult decât tenis câștigător la masa băieților mari. El un compus rar al sportului de performanță: paradă de ce are în cap plus paradă de ce are în joc. Jucători profesioniști trecuți prin multe se gândesc adesea: ”Oh, dacă aveam, la 20 de ani, mintea de-acum! Ceruri!, ravagii făceam – păcat că asta nu se întâmplă în viață”. Și acum, apare ăsta mic din reclama de la Danonino și arată că poți citi filozofie, iar apoi exersa ca maniacul voleuri, 5 ore la rând. Se poate. Iată, de exemplu: ați mai auzit, până acum, vreun jucător care să vorbească, la interviul de după meci, despre cinematografie? Nu, n-ați mai auzit și este de înțeles. Dar, așa cum toată lumea trează la ora aia a putut remarca, Tsitsi a făcut-o.
Așadar, mergem înainte și prezicem deja marea finală, dacă nu e cu supărare.
Djokovic vs. Tsitsipas.
Gluten vs. Sprinten.
Abia aștept.
Embed from Getty Images
Danielle Collins – Anastasia Pavlyuchenkova: 2-6, 7-5, 6-1
Era greu de ghicit că Pavlyuchenkova va ajunge în sferturi la Australian Open. Dar dacă cineva mi-ar fi spus, la început, că D. Collins va face semifinală, l-aș fi trimis fuguța să mulgă oilie maestrului Daea, că la tenis nu se pricepe. Dar aș fi avut motive întemeiate s-o fac pe deșteptul, credeți-mă. În urmă cu fix un an, Danela era pe locul 160 în lume. Acum a traversat apele până la Melbourne ca să facă puncte și bani. Și a făcut mai mult de atât. Le-a scos pe Kerber (2), Görges (14), Garcia (19) și Pavs (44). Culmea, victoria de azi a fost cea mai previzibilă, deși s-a petrecut într-o fază a turneului pentru care Zverev și-ar da un deget, lanțurile și toată pleata din cap.
Embed from Getty Images
Obișnuită cu răcoarea din Australia (tipa vine direct din Florida), Dănuța nu a fost cap de serie și nu a venit cu speranțe care să justifice parcursul ăsta. Dar toate s-au aliniat atât de bine pentru ea! Și ca un omagiu adus jurnaliștilor români de soi, să spunem că în toată cariera sa, Collins nu făcuse mai mult de un milion de dolari din premii. Iar săptămâna asta și-a asigurat deja 328.000 de cocârjați. Vă dăm și titlul, poftim: ”DAI CU DINȚII DE BASELINE CÂND O SĂ AFLI CÂT PRODUCE O AMERICANCĂ PE CARE MAI IERI O CULEGEAI DIN MOTELURI!”.
Cum a fost meciul în sine? Cui îi pasă? Serios. Vă pot spune de procentajul ideal pe care Collins l-a avut pe primul serviciu, de balansul rachetei care-i generează forță-n lovituri sau despre cele 38 de lovituri câștigătoare. Dar toate astea nu contează, pentru că Danielle ar fi câștigat azi și fără ele. Ca un pokerist care ia milionul cu o pereche de nouari.
Embed from Getty Images
Petra Kvitova – Ashleigh Barty: 6-1, 6-4
The Barty Army a fost acolo să o susțină pe Așli, dar meciul a sfârșit prin a fi înfulecat de favorită. De altfel, cred că ar ajuta dacă am face o scurtă recapitulare a seturilor pe care Petra le-a jucat, până acum, la ediția asta de Australian Open: 6-3, 6-2, 6-1, 6-3, 6-1, 6-4, 6-2, 6-1, 6-1, 6-4. Voi pricepeți ce se întâmplă? Nu doar că n-a pierdut niciun nenorocit de set până în semifinală, dar nimeni nu a reușit (până azi) să-i ia mai mult de patru game-uri pe set. Apăi când joci așa, poți să fii antivaccinist, ucigaș în serie sau, chiar mai rău, stelist. Și tot n-are nimeni ce să-ți zică.
Embed from Getty Images
Foarte grăitor primul set al meciului. Un 6-1 în care Barty n-a jucat prea rău, dar n-a putut decât să reacționeze de la game la game, niciodată preluând inițiativa. Vorba ei, după meci: ”It wasn’t a slow start, it was a Petra start”. Pe fetele astea mintoase și cu replica la ele abia aștept să le aud comentând meciuri și făcând analize – pun pariu că s-ar descurca mai bine decât mulți din actualii specialiști, de la noi și din afară.
Kvitova e o fată de nota 10 și pe teren, și în oraș, dar de data asta, necazul nostru este că Simona tocmai a pierdut locul întâi. De luni încolo, o să avem un lider nou mondial. Măcar provizoriu așa, pentru câteva săptămâni, că vorba lui Eminescu:
Se bate toate pe nambăr uan
Ca Parlamentu’ pe ciolan
Au trecut șapte ani de când Petra nu mai făcuse semifinală la Australian Open. Dar azi, cu toată opoziția australiencei Barty, se întâmplă iarăși. La interviu, după meci, Petra și-a cerut scuze spectatorilor pentru că le-a bătut favorita, adăugând că Ash e o fată foaaaarte de treabă. Toți suntem de treabă în ochii concurenței când nu mișcăm în front, nu? Apoi, a început să plângă.
https://twitter.com/ITF_Tennis/status/1087653013244776448
Așa că iată-ne aici, cu Kvitova și Collins în semifinalele unui turneu de mare șlem. Ar trebui să fie un meci suficient de bun ca să chiulim de la muncă vreo două ore – în urmă cu două săptămâni, la Brisbane, Petra o bătea pe americancă în trei seturi cu tiebreakuri. Deci nu vă faceți griji că n-aveți ce vedea sau citi, poveștile curg.
Embed from Getty Images
Rafa Nadal – Frances Tiafoe: 6-3, 6-4, 6-2
Ultimul meci al zilei ne-a gasit în compania lui Rafa și Tiafoe. În mod normal, șansele tânărului american cu rădăcini sierraleoneze (sic) erau mici cât vârful de peniță. Dar ne-am îngăduit raționamentul visătorului: dacă Tsitsipas… dacă Collins.. dacă până și Pouille… la naiba! De ce nu și Tiafoe? Ei bine, pentru că Rafa. Adică e suficient să te holbezi la slice-urile de retur ale lui Nadal ca să-ți dai seama că nu era, totuși, nicio șansă să fim martorii unei surprize.
https://twitter.com/AustralianOpen/status/1087664199172583424
Nu mai am cafea și nici nu-s dispus să-mi părăsesc caverna, cu una cu două, în timpul slamurilor, așa că mi-am făcut un ness și era să dau foc la casă. Până am reușit să neutralizez pericolul, Rafa urcase deja la 4-2 și juca tenis de campion. Până mi-am pus zahărul, până m-am strâmbat, Nadal a câștigat setul.
Embed from Getty Images
Într-un fel, îmi părea bine – omul e iarăși sănătos, face ce vrea pe teren și e zâmbitor ca un emoji pe vitamine. Pe de altă parte, Frances e omul-spectacol și până și Monfils se alintă cu el pe la vestiare și-i ține isonul. Parcă mi-ar fi plăcut să-l văd chinuindu-l un pic pe Rafa.
https://twitter.com/sboshmafu/status/1087259739527045122
Setul doi a avut o desfășurare diferită, dar tot la fel s-a terminat. Ca-n bancul ăla în care se făceau biciclete, dar la linia de asamblare, tot mitraliere ieșeau. Oricât de mult ți-ai dori să scoți din racheta ta break-uri și puncte câștigătoare, la final, tot ”Game, Set & Match mister Nadal” o să auzi.
Embed from Getty Images
Cu Rod Laver în tribune, pentru a cărui afecțiune necondiționată se zbate și Federer, Rafa a început setul trei după aceeași rețetă care face gogoșile moi și pufoase: cu un break. Trei seturi, trei breakuri de la început. Uneori, ai impresia că Nadal poate decide de capul lui, independent de voința sau mușchii din gambă ai adversarului, când să facă break. ”Hmmm, de data asta, o să-i crăp serviciul în primul game”. Sau ”Hai că fac break-ul la final de set, că lumea se distrează cu făcătura asta de echilibru, haha”.
Rafa, deci, merge și el mai departe, în semifinală. Iar acolo îl așteaptă Stefano Tsitsipas și coama ce-i flutură în măreția zării. Metafora asta e amuzantă și pentru că Rafa deja chelește sever și pun pariu că figura grecului îl cam seacă.
https://twitter.com/CodrutBaciu/status/1087680982617128961
Închei ca o moară stricată, spunându-vă ce muuult mi-aș fi dorit un nou Fedal! Mă plâng și eu pe-aici, că prietenii de pe Twitter s-au săturat deja de lamentările mele. ”Trăiești în trecut, tataie!”. Știu, știu, dar trecutul și viitorul mai leagă prieteșug, din când în când, ca să ne mai vindece din bube.
Pe mâine, prieteni, că săptămâna-i tânără. Pace și drilluri!
Embed from Getty Images
De servit la Australian Open în ziua a zecea
(în noaptea de marți spre miercuri, 23 ianuarie)
N. Osaka – E. Svitolina (2:00)
S. Williams – Ka. Pliskova (4:00)
M. Raonic – L. Pouille (5:15)
N. Djokovic – K. Nishikori (3:15)
Juniori, optimi:
Filip Jianu – Toby Kodat (3:00)
Orele de începere sunt orientative și pot varia în funcție de cât chef de tenis au cei care joacă înainte. Ca-n viață.
Codruț este fan declarat al lui Federer, dar îi iubește pe ascuns pe toți jucătorii de tenis, mai ales pe cei care joacă în WTA. Se pricepe la fotbal, inginerie atomică și cherestea. Atunci când nu urmărește competițiile sportive, face abdomene, gătește și bea bere. De cele mai multe ori în același timp.
