Bună dimineața, un an nou plin de ași, nu uitați să duceți gunoiul și să luați pâine și, nu în ultimul rând, la mulți ani celor care-au ales să-și serbeze ziua de naștere fix azi, când a început Australian Open. Proastă decizie. Adică erau butoaie de variante, nu era musai să vă stricați fisa pe anul ăsta fix azi, când singura grijă a prietenilor e să afle dacă-i țin șalele Simonei și dacă, în concluzie, ne leagă ăștia de televizoare și-n 2019 sau nu. Că una e să te uiți la o finală de Australian Open în care joacă una cu care la o adică poți purta o conversație despre stabilopozi, alta e ca aceeași finală să fie jucată de d-alde Kasatkina cu Bertens, echivalentul din tenis al frânei hidraulice cu scârț. Caz în care uităm brusc de tenisul feminin și ne aducem aminte de cel masculin, unde facem noi cumva și ne găsim un idol sau un antihrist, în funcție de posibilități, nevoi și experiențele anterioare.
Embed from Getty Images
Dar iar ne-am luat cu altele și-am uitat esențialul: nu știu în ce-ați călcat, dar în 2019 veți avea din nou pe aici cronici zilnice de la cele patru Grand Slam-uri. Așa că, pe lângă faptul că vă pun ăștia să vă treziți la ore la care tortura ar fi redundantă, vă mai dăm la temelie la finalul zilelor de tenis cu tentativele astea de cronici în care amestecăm cu lipsă de talent și de pricepere toate tradițiile din tenis: scorurile zilei, ticurile lui Nadal, slice-urile Monicăi Niculescu, paietele nașei Leana Ostapenko și eliminările premature ale Soranei Cîrstea.
Bine ați venit, deci, la Australian Open. Virtual, că de când s-a făcut Roborul cât vita nu mai e rost de văzut Australian Open live, de la o aruncătură de sudalmă de jucătorii cu lexicul ceva mai slobod. Dar e ok și așa, doar e Happy Slam, aka turneul ăla la care vreo 10 nesătule o hăituiesc pe Simona, doar-doar o ieși de-un loc 1 WTA la final de turneu. Happy Slam e și când îi vezi pe toți asudând ca-n saună cu limbile măturând tușele, pentru că e greu să te muți de la șorici la creme de protecție solară în doar 24 de ore. Happy Slam e și când Andy Murray își anunță printre lacrimi retragerea din tenis. Happy Slam a fost și anul trecut, când a noastră a plecat de pe teren direct la urgență, să-i vâre ăia niște zeamă de ciolan în vene. C-așa-i când te pui să alergi cot la cot cu Wozniacki în speranța că o prinde și aia o cădere de calciu, un suflu sistolic, ceva care să ne amintească de faptul că și pereții au ferestre și că ferestrele pot fi sparte. Apropo, anul ăsta au schimbat oamenii regulamentul: fetele nu-și mai varsă rântașul pe teren și joacă tiebreak până la 10 atunci când ajung la 6-6 la game-uri în set decisiv. Să-i zicem, complet aleatoriu, efectul Halep.
Embed from Getty Images
Sincer, noi am fi vrut să renunțăm în glorie la cronicile astea. Ca Zidane la Real Madrid și ca Darren Cahill la Simona Halep. Dar prietenii noștri de la Porsche s-au uitat pe cifrele de anul trecut și au decis că-i păcat să nu râdem și-n 2019 cot la cot cu și de nașa Jelena, care urlă a neputință ca fetele alea cu părul încălcit de prin filmele cu posedați fix în momentul în care scriu rândurile astea. Dar îi vine rândul ceva mai jos, deci să nu anticipăm. De fapt, tind să cred că în cazul celor de la Porsche vorbim mai degrabă de o superstiție: dacă a ajuns o româncă să câștige Roland Garros-ul exact în anul în care ne-am apucat noi să ne ascuțim pixurile în rachetele lor, o fi cazul să lăsăm naibii toate fițele de primadone care vor să vadă meciurile de tenis fără a găsi 100 de feluri pentru a descrie un lung de linie, să ne trezim (sau să ne culcăm, după caz) cu nopțile-n cap și să introducem iar uzina în priză.
Așa că iată cum din furnal începe să iasă o dâră de fum, semn că se aude trilul de santoku pe tocător. Deci intrați pe site-ul Porsche, băliți regulamentar la noul 911, cumpărați vreo 7 dacă vă lasă conturile – să fie, nu se știe niciodată – și haideți înapoi aici, că avem treabă și anul ăsta.
Cronicile celor patru Grand Slam-uri din 2019 îți sunt oferite de:
Sorana Cîrstea – Rebecca Peterson: 4-6 1-6
Recunosc: am adunat traume din copilărie și, de fiecare dată când am ocazia să văd cum un român căsăpește un suedez într-un sport – orice sport, arunc o pungă de popcorn în microunde, setez imaginea televizorului pe o variantă care să intensifice dramatismul momentului și pun niște Cantate de Bach, ca să mă bucur în liniște și clasă de moment. Așa că, atunci când am auzit că Soranei i-a sărit în cale Rebecca Peterson, o suedeză de 23 de ani care până acum n-a trecut de calificări la Australian Open, am chemat un cvartet de mariachi sub geam, ca să sărbătoresc creativ. Dar în final au stat ăia în frig toată noaptea și mi-am luat și-o chitară după ceafă când am ieșit nervos la ei după meci. Viața e plină de riscuri, important e să înveți ceva din fiecare moment de răscruce.
Chiar aveam speranțe. Am văzut-o pe Sorana la Shenzhen la început de an și mi s-a părut că-și așterne curat victoriile cu Linette și Parmentier, două jucătoare care înoată undeva prin zona ei de interes a clasamentului WTA. În plus, Peterson (62 WTA) nu mai jucase de prin septembrie din cauză de bubă, anul trecut am văzut-o chiar la București luând ditamai covrigul în gât de la Zidansek în turul 1, iar Miki Buzz a fript-o la Roland Garros 6-1 6-2. Iată, deci, tot atâtea argumente valide în favoarea unei victorii românești în ceea ce urma să fie primul meci al zilei întâi de la Australian Open 2019.
Embed from Getty Images
Doar că a fost și primul meci terminat pe tabloul principal la Australian Open 2019. Atât de repede, încât i-a luat mai puțin timp suedezei s-o execute pe Sorana cu 6-4 6-1 decât i-a luat Măriucăi Sharapova s-o tundă periuță pe britanica Harriet Dart (6-0, 6-0) într-un meci jucat în paralel. 61 de minute versus 63 de minute. E adevărat că în meciul Sharapovei s-a cheltuit o jumătate din timp pe metehnele de la serviciu, de-a și luat Maria avertisment la un moment dat pentru că a depășit recordul lui Djokovic de 8,73 de milioane de bătăi ale mingii înainte de a îngropa un as.
Revenind la Sorana, a noastră a mizat pe clasica strategie “Tare și la vinclu”, chestie care de obicei se lasă cu măcel. Doar că nu știi niciodată din care parte a fileului sare sângele. Cum suntem la început de an și amintirea cinei de Crăciun e mai vie decât amintirea unui forehand cross la US Open, corzile sunt departe de a fi acordate. Iar chitara electrică a Soranei a sunat mai degrabă ca o mandolină folosită în ultimii 30 de ani în loc de butuc pentru a ține cotețul drept. Din păcate, Sori a ratat ocazia de a mârâi la Sharapova în turul al doilea într-un meci care ne-ar fi adus aminte de iubirile din tinerețe.
Embed from Getty Images
Apropo de iubirile din tinerețe, Sorana rămâne în turneu în proba de dublu, acolo unde face pereche cu Jelena Ostapenko. O combinație ciudată la prima vedere, dar ușor de anticipat la a doua vedere pe conturile de Instagram ale amândurora. Prietene în viața de dincolo de vestiare, cele două vor încerca să facă turneul vieții, mai ales că nici nășica nu a reușit să treacă de turul 1 la Australian Open, frânând în nas așa cum o face de ceva vreme încă dinainte ca turneul să înceapă. De data asta împotriva grecoaicei Mariei Sakkari, cu care am ținut oricum din oficiu și care a driblat-o psihic pe Jelena câștigând 7 din cele 8 game-uri care au ajuns la egalitate. Până la urmă, ce ciudați vor să-și faca vacanța de vară în Letonia?
Monica Niculescu – Amanda Anisimova: 6-7 4-6
Tenisul Monigasc e simplu în complexitatea sa. E ca atunci când vezi prima dată o bicicletă: ți-e greu să te gândești că-ți poți ține echilibrul pe roțile alea subțiri, dar după 30 de minute ai deja un GoPro pe cască și ești gata să devii vedetă pe Youtube. Decidem la prima săritură ce te scoate în față. Bineînțeles, bicicleta Monicăi e stilul ei complet neortodox. În sensul că probabil că-și aude toți sfinții de la adversare când începe să le amestece în creiere cu slice-ul de forehand din care mingea sare de parcă-i beată. Știm că există două tipuri de adversare de care dă a noastră. Primul tip, ăla pe care-l preferăm, e cel al fetelor care au nevoie de psiholog ca să nu se lase subit de tenis în momentul în care au aflat că au picat pe tablou cu Niculeasca. Dacă urmărești interviurile de după meciuri, vezi că fetele astea sunt în șomaj spiritual chiar și atunci când se mai întâmplă să o bată pe a noastră. Habar n-au cum au câștigat, dar sunt extrem de fericite că au făcut-o.
Embed from Getty Images
Al doilea tip e cel al jucătoarelor care prind șpilul Monicăi încă de la prima încolăcire a racordajului în jurul mingii. Este și cazul americancei Amanda Anisimova, care are 17 ani și a reușit astăzi o treabă pe care altele nu o reușesc într-o carieră întreagă: o victorie împotriva Monicăi. E de la sine înțeles că a fost primul meci dintre cele două în contextul în care Amanda a băgat jar până acum prin milioanele alea de turnee de tineret-speranțe care încing cimentul american an de an, săptămână de săptămână. Are o optime la Indian Wells anul trecut și cam ăsta e CV-ul ei. Dar specialiștii spun că fata e material de performanță, ca fibra de carbon. Deci, dacă cariera ei o fi să explodeze fix acum la Australian Open, măcar avem reperul ăsta și ne bucurăm peste ani că o româncă a pus bazele legendei. Doar Anisimova și Meșterul Manole ce s-au mai bazat pe personaje feminine românești, că-n rest se vede treaba că s-au descurcat bine și singuri cu toții.
Embed from Getty Images
În meciul de azi, Monica nu a dat în niciun moment senzația că e călare pe situație, fiind mai degrabă aruncată din șa după cum a vrut calul. Singura senzație de zvâc a venit în setul al doilea, când a noastră a părut că și-a găsit turbina pe la 5-2 pentru adversară, adunând un break și apropiindu-se îngrijorător pentru experiența jucătoarei americane. S-a sunat însă de intrare, pentru că Anisimova s-a suit pe urs și a cântat Lambada. Iar dacă la 17 ani ești în stare să ții în palme castanele fripte ale Monicăi, să bați o jucătoare cu lovituri umane e joacă de călușari.
Irina Begu – Andrea Petkovic: 6-7 4-3 ab. Petkovic
După ce Sorana și Monica au părăsit competiția, singurele speranțe de mai bine și de bunăstare morală pe care le mai aveam în prima zi veneau de la Irina Begu. Dar nu se anunța deloc o treabă ușoară. Dacă Andrea Petkovic căzuse la final de 2017 prin mlaștinile de sub locul 100 WTA, 2018 a fost un an acceptabil care a făcut-o să urce pe 61. Departe de locul 9 WTA pe care se cățărase în vârful carierei sale, dar nu poți construi autostrada fără să faci poduri. Așa cum noi știm extrem de bine prin teste dureroase pe propriile piei.
Între timp, Irina a alunecat în sens invers. 2018 n-a fost cel mai bun an pentru ea, iar căderea de la buza Top 20 până pe locul 76 a însemnat și multe înfrângeri pe alocuri sâcâitoare la adversare pe care altfel le-ar fi mâncat cu racordaj și o salată de murături alături. Așa că, în timp ce Irina lua rumeguș de la Katie Swan la Wimbledon sau de la ilustra Yuxuan Zhang (225 WTA) în toamnă la Tianjin, Petkovic recupera cu victorii bune la Sloane Stephens sau Julia Görges. Practic, dacă e să alegem un plus al Irinei anul trecut, ăla e că i-a administrat ultima înfrângere din carieră Radwanskăi, care între timp a lăsat tenisul pentru universul de dincolo de rachete.
Embed from Getty Images
Băi, și-ncepe meciul cu Irina făcând pârtie. N-am apucat să scriu două paragrafe, că a noastră ajunsese la 4-0 în primul set, cu tendințe distructive fățișe. Revenise Irina în versiune 2016, prieteni. Cea care le înnoda amigdalele lui Angie Kerber și Muguruzei și Azarenkăi în meciuri fabuloase de care ne amintim cu drag ca de vizitele la muzeu. Doar că undeva între două puncte la întâmplare a intrat pe teren Irina cea din 2018, care nu-și mai găsește pașii. Așa că Petkovic a revenit, a făcut 5-4, a câștigat apoi setul la tiebreak și aveam tenis. Cu vârfuri și căderi de formă ca-n rezultatele EKG, dar măcar cu ceva mai mult suspans decât în anterioarele meciuri ale româncelor la AO 2019.
Acum ne știți: noi scriem și voi citiți cu scopul de a ne simți în final bine cu toții și de a ne readuce aminte că tenisul, fotbalul și ce mai atacăm noi frontal pe-aici nu sunt nimic altceva decât niște jocuri. Organizate până-n sânge, dar jocuri. Și râdem cât putem de și cu ele, pentru că asta ar trebui să facă un joc: să-ți aducă aminte că, în adâncurile ventriculelor, suntem niște copii care de-abia-și așteaptă rândul la mașinuțe și păpuși. Sau la mingi și la rachete, după caz. Dar în cazul ăsta suntem nevoiți să întrerupem aici transmisiunea, pentru că în secundele din momentul în care Andrea Petkovic s-a prăbușit fără vlagă pe cimentul încins de la Melbourne la 4-3 pentru Irina nu prea încap metafore și povești care să ne destindă și să ne facă să râdem cu poftă.
Știm doar că Irina merge mai departe și că Andrea trebuie să se facă bine, pentru că nu-s multe jucătoare de tenis care scriu editoriale în Suddeutsche Allgemeine Zeitung și care pun filmul francez de artă în fața schimonoselilor altfel superbe ale lui Tom Cruise și ale dublurilor lui.
Embed from Getty Images
Katie Boulter – Ekaterina Makarova: 6-0 4-6 7-6
Probabil că v-ați prins deja că nu vorbim despre un meci dintre Cati Boulter și Cati Makarova decât dacă avem unul dintre cele doar două argumente care ar putea exista în acest caz. Primul și cel mai evident ar fi faptul că e păcat să nu pui o fotografie cu Boulter într-o cronică de Grand Slam dacă tot scrii despre tenis. Sunt voci și legende care spun că atunci când s-a împărțit norocul în Marea Britanie, cam 95% din butoiul cu frumusețe s-a vărsat în fața casei familiei Boulter, iar restul s-a împărțit în mod egal în toată țara.
Embed from Getty Images
Al doilea motiv ar fi un eveniment important peste care nu putem să trecem fără să-l băgăm în seamă. În cazul ăsta, prieteni, aflați că-n meciul ăsta s-a jucat primul tiebreak până la 10 care a decis câștigătoarea unui meci la Australian Open. Vă ziceam și-n introducere – dar cine stă să citească toate bălăriile? – că meciurile de peste 4 ore jucate la umbra lumânării de 40 de grade sunt istorie și că dacă se ajunge la 6-6 în al treilea set, avem penalty-uri sub forma unui tiebreak până la 10. S-a băgat pe galantar în meciul ăsta și a fost câștigat de Boulter, așa că în turul al doilea va trebui să găsim din nou un motiv ca să vorbim despre ea. Poate o să dezvoltăm momentul în care a început să sară-n sus de bucurie în tiebreak-ul decisiv la 7-4, pentru că a uitat că se joacă până la 10. Nimeni nu-i perfect.
Danielle Collins – Julia Görges: 2-6 7-6 6-4
Până să vedem tradiționala înfrângere în turul 1 pe care a primit-o intravenos Jelena Ostapenko, nemțoaica Julia Görges reușise deja să bifeze coșmarul capilor de serie la Grand Slam-uri: prima înfrângere neașteptată a unui favorit la Australian Open. S-a întâmplat în meciul cu Danielle Collins, una dintre cele 529 de americance din Top 100.
Embed from Getty Images
O înfrângere foarte surprinzătoare în contextul în care existau voci deloc neprihănite care ziceau că Julia poate câștiga turneul la Melbourne după ce mi ți le-a înșirat pe toate la Auckland, acum o săptămână, unde a câștigat turneul pierzând doar două seturi pe parcurs. N-a fost o înfrângere cu biciul pe os, pentru că nemțoaica a servit la 5-4 în setul al doilea pentru meci, dar de usturat a usturat. Poate mai rău decât ar fi făcut-o o pereche de croșee sănătoase care te bagă-n corzi și din care măcar știi că n-ai cum să revii decât dacă schimbi sportul.
Rafael Nadal – James Duckworth: 6-4 6-3 7-5
Pentru că se joacă în Australia și pentru că tabloul e generos la un Slam, astăzi a băgat material pe terenurile de la Melbourne cam jumătate din populația continentului: a părut că n-a fost meci fără ca vreun australian să nu fie și el implicat în vreun fel în desfășurarea acțiunii. Unii ajunși acolo pe merit calculat în kile de transpirație – vezi cazul lui Alex de Minaur, copilul cu față de copil – alții puși în valoare de wildcard-uri, aceste invitații VIP în cu vedere la ocean la meciurile cu geolgăii adevărați ai tenisului mondial. Bucuroși că-și permit să-mpartă terenul cu oamenii pe care-i văd de obicei la televizor. Nu e neapărat cazul lui James Duckworth, care a căzut în fântâna cu melancolie din spatele locului 200 ATP după ce la un moment urcase pe 82, dar orișicât, ați înțeles ideea.
Embed from Getty Images
Treaba e că Duckworth își sapă din nou drum spre Top 100, doar că invitația primită peste rând la Australian Open s-a oprit în pieptul lui Rafael Nadal, de meserie bouncer. 127 de băieți pe tabloul ăla nenorocit și tu dai de Nadal. E ca și cum ai sări din barcă în mijlocul oceanului și ți-ai rupe gâtul într-un recif care-ți va purta ulterior numele, în semn de recunoștință.
Duckworth nu a adiat însă în bătaia puștii și l-a pus pe Nadal la treabă. Profitând de faptul că spaniolul a șomat cu scutire de la medic în ultimele luni și că anunțase că va prezenta un serviciu ușor modificat (newsflash: doar serviciul s-a schimbat, nu și ritualul de deshumare a chilotului), australianul și-a stricat încălțările atacând la fileu de fiecare dată când a avut ocazia, încercând să elimine din peisaj pe cât posibil letalul cârlig rafariot de forehand din care mingea sare posedată în acoperișul stadionului. A și reușit pe alocuri, pentru că omul i-a mâncat două break-uri lui Nadal. Dacă eram la Roland Garros, Duckworth era primit de ceilalți jucători cu tort la vestiare.
Embed from Getty Images
Însă Rafa, ceva mai ruginit în mișcări decât îl știm de obicei și îmbătrânit vizual de un tricou fără mâneci care de la distanță pare vestă de Crăciun croșetată din lână, a contra-apăsat pe trăgaci cu experiență de pistolar târșâit prin viață și l-a virat pe Duckworth în statistică. În turul al doilea va da tot de un australian (Matthew Ebden l-a trimis la shopping pe neamțul Struff, 3-1 la seturi), așa că Rafa va fi nevoit să sape adânc în limba engleză pe care-o știe pentru a găsi metode noi prin care să se facă iubit la Melbourne în meciuri cu localnici. În ritmul ăsta, la un moment dat va ajunge să joace cu armata Australiei, doar-doar l-o opri cineva.
Gael Monfils – Damir Dzumhur: 6-0 6-4 6-0
Te uiți la scor și, dacă nu ai văzut meciul ăsta complet cretin, o să zici că m-am apucat să scriu despre el pentru că o fi făcut Monfils vreo smârcăială de fază pe care-i musai s-o vedem, că altfel am trăit degeaba. O fi inventat vreun lob cu reverul printre craci, o fi pus o scurtă cu rama de pe fundul terenului, o fi spart vreo minge sau o fi crăpat terenul cu un flash forehand de-ăla inept pe care nu-l scoți nici cu forcepsul.
Ei bine, dragii mei, nu s-a întâmplat nimic din toate astea. Doar că, după fix trei puncte din meciul ăsta, Gael și-a agățat vârful bocancului în ciment la o alunecare caracteristică personajului și piciorul a decis să rămână pe loc în timp ce restul corpului executa voiajul în care-l trimisese Monfils. Așa că au urmat momente de spaimă în care Monfils s-a schimonosit de durere, a chemat medicul, a băgat masaje, benzi kinesiologice, pansamente, toată gașca de manevre de resuscitare a unui picior care părea că a decis să-l părăsească.
Embed from Getty Images
Și așa, șchiopătând și mișcându-se ca Moromete prin bătătură, strâmbând din când în când din nas a durere crâncenă, Monfils s-a târât prin meci administrându-i bosniacului Dzumhur bătălia vieții. Două bagel-uri asortate cu un 6-4 ceva mai uman din care Damir n-a înțeles nimic. Și noi cu atât mai puțin. Doamne-ajută, aveți aici rezumatul video al meciului, poate vă prindeți voi și ne ziceți și nouă ce-a vrut să zică autorul.
Roger Federer – Denis Istomin: 6-3 6-4 6-4
Mă întreb mereu ce le trece prin cap tipilor precum Istomin atunci când primesc SMS cu faptul că au picat la tragerea la sorți cu Roger Federer în primul tur de la un Slam. Și sper că, pe lângă regretul faptului că banii-s ăia care sunt pentru înfrângere în turul întâi și alții nu prea mai au de unde să vină, unii aleg să gândească și pozitiv. Uite-l pe Istomin, de exemplu. Născut în Uzbekistan, o țară care are în comun cu tenisul cât are în comun cu Mediterana, a trecut deja de ceva vreme de 30 de ani, a ajuns maxim pe locul 33 mondial, e antrenat de maică-sa și cel mai mare rezultat al carierei este victoria pe iarbă de la Nottingham din 2015. Sau victoria contra lui Djokovic la Australian Open 2017, dacă mă-ntrebi pe mine. Are nelipsiții ochelari verzi care-i acoperă jumătate de cap și-l ajută să bunghească pe teren și bentița aia care-i acoperă cealaltă jumătate de cap și-l bănuiesc că face asta ca să nu-l deranjeze nimeni pe stradă, că de recunoscut sigur nu-l recunoaște nimeni.
Embed from Getty Images
Așadar, ce gândește Istomin când cade în primul tur de la Australian Open cu Roger? Probabil că variază atât de mult între “Băi, dacă-l bat pe-ăsta și anunță imediat după că se retrage?” și “Dar și dacă pierd nasol, am mare noroc că lumea e atentă mai degrabă pe cealaltă arenă la meciul lui Andy Murray”, încât în final intră pe teren dezumflat și cu șansa porcului la Crăciun. O fi și asta o explicație pentru care, la 37 de ani, elvețianul îi înșiră încă pe toți tinereii de prin circuit de parcă se grăbește acasă să-nvețe pentru Bacalaureat.
Embed from Getty Images
Roberto Bautista Agut – Andy Murray: 6-4 6-4 6-7 6-7 6-2
Dacă ar fi știut Alibec că, atunci când îți anunți (potențiala) retragere înaintea meciului din turul 1, se ridică stadionul și aplaudă 10 minute atunci când intri pe teren, se retrăgea deja înainte de fiecare etapă din activitatea sportivă.
Probabil că știți deja că pe Andy l-a luat emoția într-o conferință de presă dinaintea turneului, anunțând că e (posibil să fie) ultima sa apariție la Australian Open din cauza faptului că accidentarea la șold e îndeajuns de păcătoasă încât nu că nu trece, dar acum face parte din familie și stă cu ei la masă, iar administratorul a trecut-o la întreținere. De fapt, ca să fim exacți, Andy ne-a lăsat pe fiecare să înțelegem ce vrem: fie că se retrage după Australian Open, fie că se retrage după Wimbledon, fie – la interviul de după meciul de azi – că ar putea reveni la Australian Open dacă va face o operație serioasă care să rezolve ecuația cu mii de necunoscute de la nivelul șoldului.
Embed from Getty Images
Între timp, organizatorii Australian Open au înțeles și ei ce-au vrut, așa că i-au pus pe toți greii din circuit să-i zică de bine lui Andy într-un clip ceva mai lacrimogen decât ultimul episod din Sclava Isaura. Ba chiar Wozniacki a plusat invitându-l să-i fie antrenor, deci probabil că nu mai mănâncă nimic în seara asta când ajunge acasă. Vorba unui chibiț de pe net: zici că ăștia de la Melbourne își doresc să nu mai joace Andy în Australia și dezleagă câinii înainte să plece ăsta spre casă.
Embed from Getty Images
Până acolo, însă, meciul cu Bautista Agut a fost îndeajuns de reușit încât i-am îndeplinit dorințele suave lui Istomin și am renunțat să arunc ochi la meciul lui Federer doar ca să văd cum Murray își calcă pe dureri și trage cu dinții să întindă cât mai mult partida asta. Vizibil afectat de durere și cu tribunele suflându-i între aripi, Murray a început practic meciul la 2-0 la seturi pentru adversar, când a început să se cațere centimetru cu centimetru și să iasă din groapă. Dincolo, Bautista Agut s-a aflat în situația tâmpită în care nimeni din tribună nu-l susținea, deși nimeni n-avea nimic cu el. O chestiune de context care a făcut ca Andy să pară cât se poate de australian pentru patru ore și-un pic, cât a durat căderea, înălțarea și apoi, în setul al cincilea, când n-a mai putut nici cât a putut până acolo, izbăvirea.
Cert e că, după poveștile de azi, cel mai bine e să încercați să vă anunțați retragerea după eveniment, nu înaintea lui. Ca să aveți loc de manevre dacă vi se pare că, totuși, ați mai putea un pic atunci când pare că nu mai puteți deloc.
De servit la AO în ziua a doua (în noaptea de luni spre marți, 15 ianuarie)
Ka. Pliskova – K. Muchova (2:00)
S. Williams – T. Maria (3:15)
G. Muguruza – S. Zheng (3:15)
M. Buzărnescu – V. Williams (5:00)
M. Copil – M. Granollers (5:15)
S. Wawrinka – E. Gulbis (6:30)
A. Bogdan – I. Swiatek (7:15)
S. Halep – K. Kanepi (10:00)
N. Djokovic – M. Krüger (10:00)
N. Kyrgios – M. Raonic (10:00)
D. Thiem – B. Paire (11:15)
Orele de începere sunt orientative, pot diferi în funcție de cât chef de tenis au cei care joacă înainte.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
