Toate acele lucruri mărunte

Doar cine nu se uită, de fapt, la tenis nu a aflat încă: tenisul seamănă destul de bine cu șahul, cu boxul și cu viața. Până la urmă tot rămâi singur cu tine și cu adversarul, care îndeobște vrea ce vrei și tu: victoria, banii, gloria și toate celelalte prăjituri.

---

Înfrângerea Simonei Halep în fața lui Alizé Cornet a fost o splendidă demonstrație a omenescului, prea omenescului, din tenis, iar strigătul de singurătate al româncei a fost apogeul acestei demonstrații. Ca să poți să mergi mai departe uneori trebuie să auzi ceva din afara ta – uneori însă acolo e doar tăcerea. Și atunci te pierzi. Și atunci pierzi.

Situația se prezintă astfel: Halep nu-l mai are alături pe Cahill și aceasta este cea mai mare pierdere din cariera ei, nu faptul că a ratat 2021 din cauza accidentărilor, că a coborât dincolo de locul 20 în clasamentul WTA (și, cum timpul curge în defavoarea sa, îi va fi tot mai greu să ajungă în săptămâna a doua la marile turnee).

De ce a pierdut, deci, Simona?

Dragostea pentru tenis e intactă, dorința de victorie – la fel, articulațiile, mușchii încă rezistă, cel puțin acum la început de sezon. Simona Halep e și puternică psihic, are experiență și nu se ferește de muncă. Știe ce e truda știe și care sunt roadele ei. E milionară în dolari încă de pe vremea lui Băsescu (adică de multă vreme). Și atunci? De ce a pierdut? 

Sunt toate acele lucruri mărunte, care se adună, la fel ca în viață sau ca într-o nuvelă de Cehov. O aglomerație de detalii peste care coboară hazardul sau uneori absurdul. 

În definitiv, credeți că Alizé Cornet nu s-a pregătit și ea în toți acești ani? Că nu știe tenis? Că tot bate de un deceniu și mai bine la porțile unui sfert de Grand Slam, cerând o șansă. Poate că i-a lipsit și norocul. Ce e o viață fără noroc? 

Țineți cont: Cornet e mai aproape de pensie decât Halep. Poate chiar e ultima ei ocazie să se mai apropie de un trofeu care să conteze cu adevărat. Nu-i subestimați niciodată pe oamenii aflați la ultima ocazie. Așa se scriu cele mai bune povești, așa apar legendele.

Tenisul incomod

Situația mai e și așa: Halep e o jucătoare de tenis mai bună decât Cornet, dar tenisul lui Cornet este incomod pentru Halep de aceea a învins-o astăzi și probabil ar fi învins-o în opt din zece încercări. Iar la cum e tenisul feminin astăzi, oricine din top 100 poate să bată pe oricine. Ba chiar și din calificări poate să răzbată o Emma Răducanu, ca un minunat taifun. 

Emma Răducanu are ceva din frumusețea inexplicabilă a unui poem, care nu știi de unde a apărut și nici dacă se va mai putea întâmpla vreodată. Abia în tenisul feminin de astăzi nu mai există jucătoare mici – și asta e o veste grozavă. Cu adevărat o eră open. 

Să nu fim mai triști decât e cazul. Simona Halep a avut o carieră superbă și încă mai poate să câștige meciuri importante. E cineva și va rămâne cineva, spre deosebire de anonimii care o latră prin subsolurile imunde ale internetului, care oricât ar urla și ar înjura și s-ar zbate cu spume în colțul tastaturii tot nu vor însemna niciodată nimic altceva decât zgomot. 

Sunt toate acele lucruri mărunte, spuneam, de care nici măcar nu ne dăm seama până nu e prea târziu și deja altcineva, dincolo de fileu, ridică pumnul a fericire. Se adună și se adună și se adună și la sfârșit rămâne înțelepciunea asta universală, dintotdeauna și de pretutindeni, a sportivilor de performanță: „astăzi n-a fost ziua mea”. 

Cum te ridici

Ce imagine: Simona Halep sprijinită în rachetă la capătul unei zile de muncă încheiată prost, topită de căldura din Australia. Poza aceasta ne mai aduce aminte de ceva, tot din arsenalul de inteligență al marilor campioni: important e, totuși, cum te ridici după ce cazi, fiindcă o să cazi neîndoielnic – toți cădem. Simona Halep, fiind marea campioană care este, o să se ridice, să nu ne temem. 

Pe de altă parte, Sorana Cîrstea a lăsat în urmă atât de multe regrete până acum încât ar fi meritat să măture tot în drumul spre finală, să ia titlul ăsta, să mai ia și un Roland-Garros la vară (n-a mai făcut un sfert acolo de 13 ani – ceea ce înseamnă deopotrivă că a trecut prea mult, dar și că Sorana a continuat să lupte în tot acest timp). Să ajungă în sfârșit cine putea fi de pe vremea când abia intrase și România în Uniunea Europeană, la braț cu Bulgaria. Dar uite că n-a fost să fie și probabil nici nu va fi. 

Vulcanul așteaptă

Însă, vedeți dumneavoastră, tenisul Soranei mereu a avut acel potențial de a erupe, ca un teribil vulcan de fericire. Mereu a fost aproape, atât de aproape – și totuși, nu. 

De ce? Cine știe câte lucruri mărunte s-au petrecut și în viața ei, căci întotdeauna se poate întâmpla ceva și de cele mai multe ori chiar se întâmplă. O indispoziție. O cădere nervoasă. O afacere sentimentală eșuată sau mai multe. Delicatețea, fragilitatea constituției interioare. O mână care nu te ascultă. O gleznă care te trădează. O neîncredere. O prea mare încredere. Cine știe ce faliment. Prea mulți bani prea repede. Un acces de furie. Graba. Prea puțină răbdare. Un somn fără odihnă. O masă proastă. O oboseală venită de nicăieri. Fusul orar. Un public ostil. O adversară mai experimentată sau căreia, pur și simplu, îi intră tot. Sau, ca astăzi, o oponentă cu unsprezece ani mai tânără și un pic mai inspirată. Swiatek nu a fost sensibil mai bună decât Cîrstea. Dar a fost mai bună. Iar uneori, în sport (și aici avem o deosebire față de restul vieții), chiar câștigă cei mai buni.

Mai e ceva ce ar fi trebuit să știm până acum: sunt mult mai mulți campionii care nu ajung niciodată campioni. Fără aceștia nici nu există frumusețea jocului.

Sorana Cîrstea a făcut cu Iga Swiatek una dintre partidele vieții ei și tot n-a învins. Poloneza este una dintre cele mai grele adversare pe care le poți întâlni în circuit – iar Sorana a luptat cu îndârjirea omului care vrea să ajungă măcar o dată până la capăt. Degeaba? Niciodată nu e degeaba. Ar fi fost prea frumos să fie ea campioana în vara aceasta australă? Acolo sus, la acea înălțime, la sfârșit diferența o fac lucrurile mărunte.

Dar vulcanii, știți cum e povestea, încă așteaptă.