Mă uit la Londra de astăzi și nu pot spune că nu îmi place Wimbledonul de acum, dar… Dar e ceva în mine care nu mă lasă să uit Londra de altădată, care între timp a devenit istorie, dacă nu mit.
Ați remarcat? Începem să ne obișnuim cu absența Simonei. Fără Halep, ultima campioană de la Wimbledon, am făcut același lucru ca la Paris. Ne-am legat speranțele de Sorana, care bineînțeles că le-a scufundat, cu lejeritatea care a consacrat-o. Păcat.
E atât de talentată Sorana că, sub atingerea ei poetică, tremură iarba, dar nu ajunge, niciodată talentul nu ajunge. După ce a fost entuziasmantă cu Azarenka, Sorana (are o scuză, totuși: a acuzat o accidentare!) a pierdut la Emma Răducanu. La cine?
Foto: IMAGO / Shutterstock
Copilul globalizării
Exact. Emma Răducanu, din mamă chineză și tată român, născută în Canada, dar crescută și educată în Marea Britanie, de cetățenie britanică. O tânără de doar 18 ani, copil al globalizării și al secolului XXI, care ne poate face aceeași bucurie pe care ne-a făcut-o cândva, în America, Bianca Andreescu. Cu încă un popor în exil, românii vor tot da campioni crescuți pe alte meleaguri, e timpul să ne învățăm să trăim bucuriile și așa.
Emma a ajuns la Wimbledon cu un wild card, a venit de pe locul 338 în lume, dar a reușit să ajungă în a doua săptămână și nu doar atât. E carismatică și are un simț al umorului excelent. A făcut o arenă să râdă atunci când a spus că trebuie să bage la spălat echipamentul, fiindcă, la urma urmei, cine se aștepta să ajungă atât de departe în turneu?
Pe scurt, Emma e “the new darling of British tennis”. Nu cred că va dansa doar o vară. E atât de dezinvoltă încât nu se poate stinge după un singur dans.
Foto: IMAGO / ZUMA Wire
Din prima săptămână rămân cu regretul că Irina Begu n-a avut din nou noroc de adversare mai accesibile, iar Serena Williams pare că, de data aceasta, chiar a apus. E o pierdere pe care de abia începem să o pricepem. Din tenisul feminin dispare un continent.
Flori, fete, filme, băieți, amintiri
Cât despre tabloul masculin… Adevărul, nemărturisit până astăzi, e că îmi lipsesc îngrozitor meciurile cu adevărat mari de pe vremea când existau mai mulți oameni fragili printre jucătorii de tenis, oameni cu căderi foarte omenești. Îmi e dor de vremea când un titlu de Grand Slam era o realizare uriașă și te puteai retrage liniștit după așa ceva.
Dacă tot m-am apucat să mă confesez, aflați că Wimbledonul meu preferat a fost acum aproape treizeci de ani, în 1992. Atunci, un tânăr de doar douăzeci-douăzeci și unu de ani, Goran Ivanisevici, ajungea în finală, după o serie de victorii memorabile, cu Ivan Lendl, Stefan Edberg și Pete Sampras, dați-vă seama. Și avea să piardă acea finală absolut de neuitat cu Andre Agassi. Au fost cinci seturi extraordinare, cu Ivanisevici servind cu furie ași (a dat peste 200 în tot turneul!), cu Agassi jucând tenisul său cel bun, care părea că toate le îndură, ca dragostea în evanghelii. Bineînțeles că țineam cu Agassi.
Foto: IMAGO / Oliver Hardt
I se prezicea o domnie lungă tânărului croat la Wimbledon, dar de câștigat a câștigat abia în 2001, când s-a ridicat ca din morți, venind și el cu un wild card. Și gândiți-vă că un gigant, dar totuși un om, ca Ivanisevici, n-a fost niciodată lider mondial.
Și, desigur, pe de altă parte, nu pot uita, mai ales că nici nu vreau, anii de aur ai tânărului Federer, eleganța sa, stilul său impecabil, rafinamentul, grația mișcărilor sale de pictor renascentist. Va câștiga Nole mai multe titluri, dar nimeni n-a câștigat mai frumos decât Federer la Wimbledon, în cei opt ani magici (2003, 2004, 2005, 2006, 2007, 2009, 2012, 2017).
Înțelegeți ce spun eu aici? Roger a câștigat prima dată la Wimbledon acum optsprezece ani, când marile speranțe de astăzi abia dacă mergeau la grădiniță! Federer e puntea mea între tenisul cu care am copilărit și timpul prezent.
Foto: IMAGO / Shutterstock
La asta mă gândesc acum, când îl văd pe Roger pierzând un set la Cam Norrie, un britanic mai tânăr cu cincisprezece ani, ambițios, dar necopt. Și uite că, la fel de stilat și de iubit, Federer e încă în turneu
E puțin probabil să îl mai câștige (are, totuși, patruzeci de ani), dar e încă aici și asta e uluitor. Nu e o relicvă, nu e o fantomă, nu e doar o amintire. Probabil că de aceea nu renunță. E greu să devii doar o amintire, fie și cea mai frumoasă dintre toate.
Și e duminică la Wimbledon, e liniște și lumina e albă și noi, martorii lui Roger, încă putem visa frumos.
Cronicile de la Wimbledon îți sunt oferite de:
Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.
Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.
