Fără Simona

Și a fost noapte și a fost dimineață la Paris. Săptămâna întâi.

1. Halep, pe de o parte și pe de altă parte

Parisul fără Simona: e trist, ca un oraș care a rămas, în mod inexplicabil și nedrept, fără poeți sau poate chiar fără poezie.

Pe de o parte, însă, cam începem să înțelegem ce formidabilă a fost cariera domnișoarei Halep până acum. Așa suntem noi, oamenii: înțelegem mai mult când pierdem mult.

Prezența la atâtea Grand Slam-uri, de atâtea și atâtea ori în fazele superioare ale competițiilor, încununările de la Paris și Londra. Finalele pierdute, parcă nedrept, la Paris sau Melbourne. Accidentarea Simonei Halep ne arată, fie și retrospectiv, cât de importantă a fost, este și pesemne va tot fi pentru noi.

Pe de altă parte, fără Simona ne uităm mai atent și la alți sportive și alte sportive românce, cu totul remarcabile și ele.

Observăm mai ușor cum Sorana Cîrstea s-a întors la perioada ei de formă maximă și pare că se va depăși pe sine. A făcut trei partide cu adevărat excepționale. Și ce dacă între timp a fost eliminată? A câștigat altceva. Ce? Pare că și-a atins o anumită liniște, o anumită detașare, un anumit echilibru în gândire. Tenisul Soranei a fost mereu bun. S-a autosabotat, însă, ani buni. Poate că de acum înainte va fi altfel, de ce nu?

Ana Bogdan a pierdut cu Paula Badosa, dar la capătul unei partide considerată, și pe bună dreptate, una dintre cele mai frumoase de la Roland Garros-ul din acest an, dacă nu cea mai frumoasă. A ratat o calificare în optimi, dar ne-a lăsat o poveste. Ce contează?

Contează că se joacă tenis bun în România, ne putem mândri cu o generație, nu doar cu Simona Halep. Irina Bara a reușit și ea să vină din calificări și chiar dacă a pierdut în primul tur la Astra Sharma rămâne o promisiune.

Apoi, celelalte: în turul secund, Miki Buzărnescu i-a luat un set Serenei Williams, care a avut una dintre zilele acelea în care să piardă un set e cu totul ieșit din comun. Și ca să ajungă acolo, Serena Williams a trecut în două seturi deloc ușoare de Irina Begu.

În partidele ei ireale, Serena ar fi vrut ovații și a constatat că publicul încă nu s-a întors, nu de tot. S-a arătat nemulțumită, a dat din umeri a mirare, a frustrare, a dezamăgire.

Să ne oprim aici și se întrebăm alături de Serena: unde sunt verile pariziene de altădată? Privind în urmă, toate acele tribune pline până spre cer par un vis frumos, dintr-o epocă mai îngăduitoare, mai generoasă cu omul. Bineînțeles că până la urmă ne vom întoarce. Omul mereu se întoarce.

Cât despre Patricia Țig, ea a fost învinsă încă din primul tur de Naomi Osaka. Și aici se cuvine să privim mai atent.

2. Osaka, pe de o parte și pe de altă parte

Fiindcă, până acum, Naomi Osaka a oferit povestea turneului. S-a retras, acuzând depresia, după ce a refuzat să mai comunice cu presa, acuzând gazetarii că nu au respect pentru starea psihică a sportivilor. Ceea ce este adevărat. N-au, nici măcar cei care se învârt în lumea tenisului, care se presupune a fi o oază de civilizație.

Mass-media au depășit de foarte multă vreme limitele bunului-simț omenesc în numele interesului publicului (aici nu se poate vorbi despre un interes public). Chiar și în tenis s-a întâmplat. Și fără Naomi, Parisul e mai trist, și ea aducea lumina.

Pe de altă parte, e la fel de drept că Osaka a fost printre răsfățați și menajați. Mai mult, ea a semnat un contract, cunoștea bine regulile viciate ale jocului.

Probabil, gestul său va deschide o dezbatere îndelung amânată și va avea consecințe practice, probabil, vom învăța să fim cu toții mai atenți la echilibrul psihic al sportivilor, fie ei campioni sau nu. Poate chiar și la al nostru.

Și mai important: Osaka este reprezentanta unei generații care va schimba inevitabil regulile jocului, averile vor continua să rămână importante, dar și multe altele vor fi tot mai importante. Și în definitiv generația ei se va impune. Tinerii câștigă întotdeauna, chiar dacă uneori mai târziu decât ar trebui.

Desigur, Osaka joacă prost pe zgură și poate că n-ar fi ajuns prea departe. Uite că așa, totuși, a ajuns. Un lucru e sigur: Osaka a făcut din nou pionierat. Și, până la urmă, din nou: ce contează? Ce lasă un om în urmă? Mari turnee a mai tot câștigat.

Nu mă ascund. O simpatizez pe Osaka, am elogiat-o în repetate rânduri, și astă-iarnă, precum și acum două ierni.

Îmi place, îmi place să o știu în textele mele, cărora ea le dă viață, ca o conjuncție adversativă: dar…

3. Scurt epilog

În loc de încheiere, las gândul că l-am văzut la Paris pe Federer, chiar și câștigând, uman, fragil, vulnerabil, poate chiar prea în vârstă pentru marele tenis și mi s-a părut înduioșător și nedrept. Cum, și Federer nemuritorul era trecător? Da.

Fiind ultimul mare maestru al unei arte foarte vechi, Federer ne-a mai învățat, totuși, ceva, cu grația, eleganța și discreția sa dintotdeauna: iată, și cei eterni îmbătrânesc.   

PS: Între timp, Federer s-a retras, din rațiuni medicale. Cu atât mai mult: rămâne valabil tot ce am scris mai sus.

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de:

Susține cronicile pe Patreon.