Comit o indiscreție și mă confesez: îmi place Emma Răducanu. Și nu doar pentru că e ea simpatică și am eu amintiri îndeajuns de frumoase din tinerețe din China sau chiar din Pantelimon. Îmi place, chiar dacă Emma Răducanu a fost eliminată aseară de la Wimbledon, în trei seturi, de Lulu Sun (de cine?).
Nu pot spune că sunt fan Emma Răducanu, la vârsta mea nu te mai fanatizezi ușor nici întru sarmale, dar pot spune că îmi place foarte mult cum joacă tenis. Ceea ce nu pot spune despre, de pildă, Sabalenka sau Ostapenko.
Îmi place de când a apărut Emma Răducanu în prim plan, în toamna lui 2021, și se anunța un uragan, dar până la urmă n-a fost decât un meteorit (ceea ce nu mă feresc să admit că am intuit).
Îmi place Emma Răducanu tocmai pentru că nu e constantă, pentru că nu e o campioană care știi din ianuarie că în octombrie va fi între primele cinci din lume.
La Emma Răducanu în ianuarie nu știi dacă va mai fi în octombrie între primele două sute din lume sau dacă nu cumva o să câștige US Open fără să cedeze vreun game.
Robert Prange/Getty Images
Accidentări, alegeri neinspirate de antrenori, poate și puțină neseriozitate, multă tinerețe oricum. E un cocktail care o face pe Emma Răducanu foarte umană.
Ea este un copil al globalizării, când ai rădăcini în Pantelimon și în China și reprezinți Marea Britanie, ce altceva să fii? Îi spun Emmei Răducanu, când nu aude nimeni, domnișoara Bovary și o simpatizez cu adevărat. Privind la domnișoara Bovary, și morga Wimbledonului capătă un farmec tineresc.
Tenisul domnișoarei Bovary este fluid, este rasat, jocul ei este unul de instinct, de talent. Într-o zi bună poate învinge pe oricine, într-o săptămână bună poate învinge pe oricine (adio Mertens, adio, Sakkari), în două săptămâni bune poate câștiga orice turneu mare fără să cedeze vreun punct.
Totodată, îl poate retrage pe marele Murray de la dublu mixt dintr-un capriciu al încheieturii mâinii sale prețioase. Domnișoara Bovary este o apariție oriunde. Și pe teren la Wimbledon, și în revistele în vogă, și la cine știe ce gală.
Francois Nel/Getty Images
A reușit când și când să iasă din capcana generației sale care confundă viața cu rețelele sociale. Dar cel mai mult îmi place pentru că nu știi niciodată ce va face mai departe. E imprevizibilă și sper să nu fiu acuzat de cine știe ce gogomănie că o voi compara cu un ursuleț panda în captivitate, care nu știi când sau dacă va alege să își întemeieze o viață de familie. Domnișoara Bovary are ceva de ursuleț panda, așadar. E greu să nu o placă vreun individ uman.
Domnișoara Bovary are și o foarte mare libertate și dacă nu ar fi câștigat în America și dacă nu ar fi trecut niciodată de locul cincizeci în lume, dar aș fi văzut-o cine știe cum în vreun turneu, tot mi-ar fi plăcut. Nu pare să ia totul nici în tragic, nici în serios.
Și anii trec, iar domnișoara Bovary rămâne tot tânără, asta este superputerea ei.
Julian Finney/Getty Images
Îi doresc, așadar, să moară la o sută trei ani încă foarte tânără, fără să se fi plictisit vreodată și fără să își aducă aminte că n-a câștigat Wimbledonul nici în 2024 și presa din toată Marea Britanie a arătat-o cu degetul pentru că s-a retras de la dublu mixt lăsându-l pe Murray cu ochii în soare, ca pe un elev de liceu îndrăgostit de cea mai frumoasă fată din școală, dar care uite că n-are chef să vină la întâlnire, la cofetărie.
Știu că nu mai au oamenii întâlniri la cofetării, dar scriam așa, pentru cei de o anumită vârstă.
PS: Cât despre dincolo, la domni, Wimbledonul continuă până când la sfârșit va învinge fie Sinner, fie Alcaraz. Am mai văzut filmul care a început.
Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.
Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.
