Peste o vreme, detașându-ne de acest Paris în care a venit din nou anul 1932, dacă vom mai avea timp, dacă viitorul, printr-un miracol, totuși va exista și va fi îndurabil, se va vedea mai bine: în acest an la Roland Garros a câștigat Nole.
Dar stai!, vor spune fanaticii rezultatelor, a fost anul lui Alcaraz, care a avut momente când a adus aminte de tânărul Nadal – și nu doar pentru că sunt iberici. Așa este, a fost anul lui.
Dar pe Djokovic, care nu îmi este neapărat simpatic, iar după Australia cu atât mai puțin, nu l-a învins nimeni. Nu l-au învins nici măcar, în anii lor de glorie, Roger și Rafa. El e numărul 1.
Banal, dar nu mai puțin tragic, pe Djokovic l-a învins doar timpul. Realitatea insuportabilă că este făcut, ca muritorii, din ligamente și oase care cedează. Că poate avea dureri de genunchi, de spate, că îl lasă articulațiile, că obosește, că nu mai poate.
Nu mai poate, e adevărat, dar uite că a putut să întoarcă formidabil niște partide cu adversari cărora le putea fi unchi. Victoriile la Cerundolo și Musetti vor rămâne în istoria afectivă a iubitorilor tenisului. Nole a revenit cum doar el credea că se mai poate reveni.
Dar mai e ceva, cel mai important și o să încerc să rezum acest ceva cu o replică dintr-un film vechi și uitat: “Eu nu sunt artist și o regret”.
Asta am văzut la Nole, că nu e artist și o regretă. Fără să fie pictor pe zgură, ca Nadal, fără să fie poetul voleurilor nemaivăzute, ca Roger, Djokovic e altceva, nu mai puțin important.
Nole e un om care nu știe, nu poate, nu vrea să renunțe. Sunt încredințat că ar continua să joace tenis și dacă nu ar mai avea picioare, mâini și dacă n-ar mai avea trup. Nole ar continua să joace tenis doar cu puterea gândului. Nu are mentalitate de campion, asta pot avea mai mulți.
Dați-i o rachetă de tenis bunului Dumnezeu!
Evidența a fost dintotdeauna aici, dar am ignorat-o: Nole are mentalitate de Don Quijote. Intră în delir cu ușurința acelui cavaler al tristei figuri când citea romane cu cavaleri.
Delirul lui Djokovic este unul fizic, se arcuiește, se înalță, devine o forță supranaturală, devine tornadă, iar la interior e compus tot din dorință de răzbunare.
Djokovic este omul care poate răsturna singur lumea, care poate dărâma imperii, care ar continua să înainteze prin infern cu un calm imperial, urmând doar steaua încrederii în sine.
Pe teren până la urmă, uite că o scriu, a triumfat Alcaraz. Iar peste douăzeci de ani, când marele Carlitos va avea cele mai multe titluri de Grand Slam din toată istoria, Alcaraz tot va ști că în vara lui 2024, la bun început, a câștigat fiindcă pe Novak Djokovic l-a învins, în ciuda tuturor pronosticurilor, timpul. Cât despre doamne, acolo e simplu, ca fotbalul de acum patru decenii, când jucau mai mulți până câștigau nemții.
Tenisul feminin e un sport în care se confruntă doamne și domnișoare, iar la sfârșit câștigă Iga Swiatek.
Să ducem axioma și mai departe: Swiatek nu te-a învins până nu s-a dat jos din autocar.
Tot ce urmează după e previzibil ca un meci din Bundesliga în reluare și o milă zguduitoare mă cuprinde când mă gândesc la toate adversarele ei care n-au nici măcar o singură șansă.
Uite că merg și mai departe: într-o zi bună, Swiatek l-ar putea învinge și pe Djokovic, ba chiar nu sunt sigur că bunul Dumnezeu dacă ar lua o rachetă de tenis în mână ar putea să o doboare.
Și mai departe mă duc, nu mă opresc: cuvântul invincibilă are în dicționarul meu chipul său. Chipul de gheață orbitoare al Igăi Swiatek.
Te anunțăm când publicăm o cronică nouă?
Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.
Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.