Fata cu picioarele pe pământ și băiatul din nori

Australian Open se încheie cu încă o lecție care va trece nebăgată în seamă. La doamne și domnișoare, a câștigat Naomi Osaka. E începutul unei istorii care va mai dura, chiar dacă nu se va scrie și pe iarbă și zgură. La domni, nimic nou pe frontul australian: Nole.

Lecția domnișoarei Osaka: în viață și în tenis câștigă acela care greșește mai puțin, face ceea ce știe cel mai bine și mai și știe bine ceea ce face. Poate că tenisul domnișoarei Osaka nu e la fel de spectaculos ca al domnișoarei Świątek, pe când avea pentru totdeauna Parisul.

Domnișoara Osaka are răbdare și bun-simț. Sunt două calități tot mai rare printre contemporani, de aceea aș paria pe o domnie de durată. O regină a circuitului care nu se va da în spectacol, dar își va face eficient datoria. O Elisabeta a II-a a tenisului.

Domnișoara Osaka știe să servească astfel încât dacă greșește mai puțin decât aceea de dincolo de fileu, nu o poți doborî. Are o capacitate de concentrare legendară și o energie care pleacă dintr-o minte care ia realitatea drept ceea ce e.

Domnișoara Osaka nu doar că ia realitatea drept ceea ce e, dar mai știe și lecția de bază când scrii o poveste: nu realitatea contează, ci ceea ce știi să faci din ea.

Câte ceva despre simplitate și frumusețe

Legenda e aceasta: servești cât mai aproape de perfecțiune, greșești rar, rămâi cu capul mereu la joc, ești într-o bună dispoziție de efort, câștigi. Niciodată nu a fost tenisul mai simplu. Nimic în plus, dar nici nimic în minus. În viață, și în tenis, dozajul face diferența.

Domnișoara Osaka tocmai scrie o istorie despre echilibru și victorie, nu despre frumusețe și risipire.

Deși aceia care nu sunt orbi la nuanțe nu au cum să nu vadă și teribila frumusețe neînțeleasă a unui mecanism care zboară fără să cadă din înalt.

Aș paria în cazul domnișoarei Osaka pe o carieră fără prăbușiri colosale, în ciuda lacrimilor de odinioară, în ciuda căderilor nervoase de la conferințele de presă din adolescența târzie, fără prăbușiri, dar și fără reveniri nemaivăzute.

În Australia, precum și în America, o Osaka matură va mai fi învinsă doar din întâmplare.

Învinsa de sâmbătă, domnișoara Brady, rămâne harnică și talentată. Sunt două atribute cu care, din când în când, câștigi un Grand Slam, dar nu și un loc pe Everest.

Naomi Osaka e din viitor, dacă nu e chiar viitorul. Ceea ce nu ne poate împiedica să o iubim mai mult pe sora ei, Mari, care nu câștigă niciun mare turneu, ci le pierde pe toate, arătând totodată că nu oricine știe arta de a pierde.

Previzibila și banala victorie a celui mai bun

Dincolo, la băieți, a câștigat Nole și nici nu s-ar fi putut întâmpla altminteri. Nimeni nu-l mai poate învinge pe sârb pe hard.

El vine din război și câștigă atunci când e greu. Iar rusul Medvedev e atât de departe de tenisul lui Nole, încât nicio înfrângere la zero, în trei seturi curate, nu o poate cuprinde.

Din când în când, Nole se uită spre cer, ca și cum ar exista ceva acolo, uneori pare că e cu capul în nori și că tocmai s-a întors de la o întâlnire cu zeii. Dar clipa aceea, care îi dă o putere neomenească, nu durează.

Întors printre pământeni, nu-i rămâne altceva de făcut decât să fie, previzibil și banal, cel mai bun, chiar dacă nu cel mai frumos și nici cel mai drept, fiindcă n-ați uitat de mai vechii noștri contemporani, Federer și Nadal. Poate o să mai auziți de ei, îndeosebi la Londra și la Paris.

Unde ne sunt chipurile, marile figuri?

Și acum, înapoi la poezie. Și în tenis, la fel ca în toate sporturile din mileniul III, deplâng apariția tot mai rară a marilor chipuri, a marilor figuri.

Tot mai des: jucători și jucătoare care par trași la același xerox, același fel de a vorbi, același fel de a se purta, tot mai puține personalități capabile să iasă din direcțiile dictaturii marketingului. Nu, nu caut nebuni, mai mult sau mai puțin frumoși. Nu-l caut pe Kyrgios. Nu o caut nici pe superba pierdută Alizé Lim.

Caut altceva: jucători și jucătoare care nu seamănă deloc, care au un fel de a fi unic, în stare să spună o poveste și dacă nu câștigă.

Îmi e îngrozitor de dor de chipul lui Evgheni Kafelnikov, avea o tristețe rusească, o deznădejde, un fel de durere bine mascată de un zâmbet pasiv-agresiv, de muscal.

Îmi e dor de Fabrice Santoro și obrajii săi grăsuni, bucuria mătușilor. Îmi e dor de victoriile lui surprinzătoare, care nu-l duceau nicăieri, dar nici nu-l făceau să-și piardă mințile.

Îmi e dor de chipul lui Patrick Rafter, despre care nu puteai să știi dacă e un tocilar la chimie sau un criminal în serie.

Ce vreau să vă spun: jucătorii și jucătoarele tenisului cu care am crescut arătau ca niște oameni, nu ca niște vedete, și era mai bine așa. Nu altfel arătau fotbaliștii sau baschetbaliștii de peste Ocean.

De aceea, de câte ori apare o asemenea figură din mileniul trecut eu o salut și o îmbrățișez și îi ridic imn de slavă.

Poate că mi-au obosit mie ochii, dar la Australian Open n-am mai sărit niciodată din scaun, ca di Caprio cu degetul întins arătând către acela pe care îl așteptam, către aceea pe care o doream.

Acesta a fost meciul meu și l-am pierdut.