Vin și eu la spartul târgului (dar ce târg!) să constat cât de mult am pierdut cu retragerea Serenei Williams.
Sunt atât de bătrân încât am văzut-o pe Serena câștigând prima dată la US Open (căruia îmi plăcea să-i spun Flushing Meadows) în 1999, cel mai frumos an din istoria oamenilor pe pământ.
Mai țineți minte anul 1999? România era departe de Uniunea Europeană și de NATO, mai aproape era falimentul, dar măcar a venit Papa și am avut eclipsă totală de soare. Era secolul XX, mileniul II, de atunci a tot câștigat Serena Williams – și cu ea, am câștigat și noi.
A adunat nu știu câte milioane de dolari și douăzeci și trei de grand slam-uri: șase la US Open (1999, 2002, 2008, 2012, 2013, 2014), șapte la Wimbledon (2002, 2003, 2009, 2010, 2012, 2015, 2016), trei la Roland-Garros (2002, 2013, 2015) și șapte la Australian Open (2003, 2005, 2007, 2009, 2010, 2015, 2017).
Sunt deja cinci ani de când Serena Williams nu mai câștigă marile turnee (ceea ce nu înseamnă că Simona Halep învingând-o în finala de la Wimbledon din 2019, în meciul vieții ei, are mai puține merite). A fost așadar o despărțire lungă și dureroasă – și nici nu putea fi altfel.
Cea mai bună jucătoare de tenis de la începutul secolului XXI
Serena este – și aici nici nu încape socoteală – cea mai bună jucătoare de tenis de la începutul secolului XXI, mileniul III.
Iar eu sunt atât de bătrân încât țin minte că au fost vremuri când singura care o putea învinge, într-o zi norocoasă, era chiar sora ei mai mare, Venus (șapte titluri de Grand Slam, dintre care cinci la Wimbledon, între 2000 și 2007). Pe scurt și pe înțelesul tuturor, Serena Williams a fost în tenisul feminin ce au fost Nadal, Federer și Djokovici în tenisul masculin. Împreună. Toți trei. La un loc.
Să scriem din nou: sigur, suntem bătrâni, dar noi măcar am văzut-o pe Serena Williams jucând tenis.
Și țin minte și cum era jocul până la ea, le-am văzut pe Graf, Seleș, Hingis sau Clijsters. Serena Williams însă a fost altceva, mai mult – ea a trasat o graniță fără egal în istorie.
Uraganul
Tenisul ei nu era doar al unei învingătoare, tenisul ei era o operă de dezintegrare. Adversarele terminau epuizate și fără să fi înțeles ce li s-a întâmplat.
Serena Williams a fost un uragan, iar cele care îndrăzneau să o provoace încheiau partidele făcute scrum.
În anii ei de aur, mai avea ea și ceva de vrăjitoare. Știa că nu poate pierde, știai că nu poate pierde, celelalte jucătoare știau că ea nu poate pierde. Totuși: uneori pierdea. Erau doar mici accidente, fără însemnătate, într-un traseu perfect.
Am văzut-o adolescentă, apoi am văzut-o foarte tânără, apoi tânără, apoi soție, apoi mamă, apoi încă tânără, apoi a trecut de patruzeci de ani și are toată viața înainte, dar și o carieră incomparabilă în urmă.
Moștenind ambiția nebună a tatălui său, Serena Williams a zburat în tenis cu o mie de aripi, a fost rebelă și nepăsătoare și serioasă, în același timp.
Eu cred că în om se află deodată toate vârstele pe care le-a trăit. Prezentul nu e niciodată doar prezent. Serena adunase atât de mult trecut încât se întâmpla deseori să câștige doar pășind în arenă. Își paraliza adversarele, care amuțeau în fața gloriei ei. Am văzut până și iarba de la Wimbledon tresărind de fericire că găzduiește jocul Serenei Williams.
Cât de mult ne-a dăruit?
Apoi veneau loviturile, năucitoarele ei lovituri, care ar fi putut să mute munții, loviturile ei erau serpentine, iar adversarele gâfâiau încercând să urce, să țină pasul, să nu se piardă, dar mereu se pierdeau. În anii ei de aur, Serena plutea. Accelerând, ca un turbo de odinioară, turbând uneori, lăsa într-un singură partidă amintiri pentru zeci de ani.
De aceea, în cazul ei cifrele mint. Și nu se va putea socoti niciodată cât de mult a dat de fapt Serena Williams tenisului. Victoriile ei nu au fost simple victorii, au fost demonstrații de forță și inteligență, au avut mereu ceva din frumusețea matematicilor superioare.
Serena Williams ar fi putut câștiga oriunde, ar fi găsit o cale să joace tenis și în spațiul cosmic, pe nisip, pe mări și oceane, printre smaralde sau în visele eschimoșilor.
Apoi a devenit statuie. Și, când devii statuie, timpul vine în cascadă, te prinde din urmă și te doboară. Am văzut ceea ce nu credeam să văd vreodată: Serena învinsă, uneori chiar zdrobită. Dar am văzut-o și incapabilă să renunțe, felul în care a ieșit din tenis, disperarea ei bună că s-ar putea încheia și lacrimile și aplauzele – toate acestea sunt capitole din cea mai frumoasă poveste de dragoste.
Brațele ei, zâmbetul ei și căldura ei, puterea ei, tăria picioarelor ei, inima ei care râdea, senzația aceea incomparabilă de Serena – toate acestea au fost cu noi de zeci de ani și noi, oameni fără minte, le credeam eterne.
Iar acum, când Serena va mai juca tenis doar în amintiri și reluări, care vor deveni și ele vechi, tot mai vechi, rămânem toți mai singuri și mai triști.
Și chiar și cele mai urâte meciuri din cariera Serenei au fost splendide. Și asta chiar rămâne, asta nu ni se poate lua niciodată. Suntem bătrâni, dar măcar am fost fericiți.
Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.
Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.