Sabalenka a câștigat. Asta va scrie în statistică și pe Wikipedia, atunci când copiii noștri s-or uita la rezultatele de la Wimbledon 2025 ca să vadă când naiba a pierdut Coco Gauff ultima dată în primul tur la un Slam. Dar ce nu se vede în scor e cum a câștigat. Și mai ales cât de aproape a fost să piardă.
În fața ei, Laura Siegemund, nemțoaica-n jambiere (nu și azi, c-o amendează englezii) cu alură de profă de latină care-ți dă 2 din senin doar pentru că ai zis „salut” în hexametru dactilic. Jucătoare care n-a mai pus de mult timp argintărie pe raftul de simplu dar care la 37 de ani are în continuare în rachetă toată experiența unei cariere petrecute la dublu și dublu mixt, unde a fript implicit trei Slam-uri. Iar de la înălțimea acestei experiențe de viață, nemțoaica nu a venit cu braț de fier să o doboare pe Sabalenka, cum fac multe alte copile din circuit. A venit cu creierul. Și cu o răbdare care părea antrenată în stațiile S-Bahn-ului din Stuttgart, unde fiecare secundă e sfântă și fiecare mișcare e calculată. Mai lipsea să-și scoată ochelarii de citit și să spună: „Aufmerksamkeit, copii! Priviți și învățați!”
Tim Clayton/Getty Images
De exemplu, serviciul a fost executat cu precizie nemțească și un dispreț calculat față de ritmul de obicei furtunos al Arynei. Fiecare punct începea cu o așteptare. Nu una firească, ci una care cere nervi. Șaptezeci de bătăi de minge, o pauză contemplativă în poziția de lansare, o tăcere de patru-cinci secunde în care Sabalenka îmbătrânea cu un an și jumătate. Abia apoi mingea urca. Nici nu mai contează cum a lovit Siegemund mingea la serviciu, Aryna era deja cu nervii franjuri, ca o bombă încă nedezamorsată care stă să arunce metal în jur la cea mai mică ateingere. Belarus nu e țara răbdării. E țara șurubului înfipt cu barosul.
Totul a fost calculat s-o roadă pe dinăuntru pe bielorusa care trăiește din explozie, din viteză, din instinct. Știm deja că Aryna e crescută într-o cultură sportivă unde nu te întreabă nimeni „de ce lovești așa tare?”, ci „de ce nu mai tare?”. În Belarus, urletul la forehand e patrimoniu cultural. Dar când nu-ți vine mingea pe bandă rulantă, cum te-ai obișnuit, ci în șușurici atent ambalate, toată povestea cu Power Tennis se transformă într-un curs de supraviețuire psihologică.
Robert Prange/Getty Images
A existat un moment în setul al treilea în care Sabalenka a rămas cu mâinile-n șold, cu privirea pierdută undeva între tavanul arenei și centrul pământului, cu capul scuturat a uluială și nerv. Nu era genul de scuturat ca după un punct pierdut, ci mai degrabă genul de mișcare existențială, pe stilul „Ce caut eu aici și cine a pus capcana asta mentală în terenul ăsta?”. Aryna era ca o casetă cu banda agățată-n aparat. Da, generațiile noi n-o să știe legătura dintre un creion și un album Led Zeppelin, dar noi știm. Și știe și Aryna acum.
Siegemund a fost aproape. A părut la un slice distanță, mereu la un milimetri de a o trimite pe Sabalenka în zona în care bielorusa scutură capul, se înfoaie, dar n-are cu ce lovi. A obligat-o să joace scurt, să lovească în contrepied, să împrumute din registrul Monicăi Niculescu – o rușine personală pentru Aryna, care preferă să nu se prezinte la meci decât să taie o minge. „Iată! Belarusul învață să facă supă!”, și-o fi zis Moni în timp ce mușca agale dintr-un măr.
Și totuși, a câștigat. Pentru că, într-un final, instinctul ei de tanc călit în ani de forje a fost mai puternic decât planul meticulos al Laurei. Dar nemțoaica i-a dat o lecție: și un tanc poate fi păcălit, dacă-l faci să aștepte destul la semafor. Asta n-o să apară în statistici, dar o să apară, garantat, în visele Arynei începând din această noapte. Celelalte au văzut metoda.
Hannah Peters/Getty Images
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de Porsche
Alcaraz pare că joacă la Wimbledon într-o reeditare a lui Benjamin Button, versiunea digitală cu cont pe TikTok: a început turneul cu cel mai greu meci, a fost aproape de evacuare-n cele cinci seturi din turul întâi și se-ndreaptă spre semifinala de joi și apoi spre finală, unde probabil va câștiga în trei seturi la zero. Asta mai ales dacă nu dă de Sinner acolo. Dacă dă, poate că domnul Button se oprește din filmări în semifinala cu Fritz și ne lasă să ne bucurăm iar de un meci de legendă, ca-n finala care încă ne miroase a proaspăt de la Paris.
Până una-alta, azi s-a jucat ceva ce-a semănat mai degrabă a sketch de Revelion. Cameron Norrie, ultimul ceai cu lapte de pe tablou, a fost întâmpinat de Carlos cu un meniu iberic complet: forehand-uri picante, reveruri aromate și scurte cu miros de paella. Norrie, care în același timp a fost și ultimul reprezentant al plebei non-cap de serie pe tabloul de la Wimbledon, a fost invitat la execuție pe Terenul Central și a acceptat cu politețea specifică: „Thank you, sir, may I have another?”.
Norrie a început meciul ca un gentleman hotărât să-și apere peluza de turiștii spanioli veniți să-și facă selfie cu tronul Regelui. A avut patru mingi de break în primul game în care a servit ibericul, dar toate s-au evaporat ca speranțele eterne ale Angliei la turneele finale de fotbal. Alcaraz le-a salvat, a respirat adânc cum faci când intri-n catedrala de la Burgos și a trecut la treabă. A făcut break imediat după, ca să lămurească ierarhia. Iar de acolo, tot ce-a mai rămas britanic în meci au fost căpșunile molfăite în tribune.
Dacă mă-ntrebi, Marea Britanie are multe calități. Umor, literatură, ploaie. Dar azi nu i-a folosit niciuna. A rămas doar tăcerea din loje și un gentleman în șort alb care încerca să combată și alerga inutil după scurte. Carlos a jucat așa cum ne-a obișnuit: zâmbet fără întrerupere, sentiment de imponderabilitate și, în unele momente, un soi de cruzime ludică, element patentat de Carlos. Orice o însemna treaba asta. Îți face rău, dar zâmbește ca un copil care-a primit acadeaua preferată.
Urmează, joi, americanul Fritz. Un american cu serviciu atomic și cu încredere de astronaut. Dar dacă Alcaraz joacă așa în continuare, s-ar putea ca NASA să-l anunțe pe Fritz că lansarea a fost amânată. Houston, we have a Spanish problem.
❖❖❖
Nu vezi des un jucător care, după ce tocmai s-a calificat în semifinalele de la Wimbledon, iese la interviu de parcă tocmai a terminat un maraton alergat în măruntaiele unui crocodil. Cu un amestec de sfârșeală și spaimă, Taylor a părut că tocmai s-a ferit la milimetru de-un asteroid care i-a căzut la picioare în timp ce făcea duș.
Motivul e simplu de bănuit: după două seturi conduse de Taylor la toate capitolele și duse de coarne la apă, într-o atmosferă mai degrabă relaxată decât plină de dramă, Khachanov s-a trezit ca un motor diesel în mijloc de noapte și-a tors gutural. 6-1 în setul al treilea și o partidă de cine-mișcă-primul-moare în setul al patrulea, finalizat într-un tiebreak în care Karen a revenit din nou de la 1-4 la 4-4 înainte să socumbe, totuși, cât se poate de logic în contextul dat.
A câștigat jucătorul mai bun – adică mai sigur, mai constant, mai pregătit de semifinalele de la Wimbledon, în esență.
Primul semn că Fritz se află în zi de serviciu s-a văzut în cele 40 de puncte câștigate din 47 pe propriul serviciu în primele două seturi. Băiatul a fost uzină de torpile cu glanda sudoripară pe off. L-a închis pe Khachanov ca pe-un fular de iarnă rătăcit în iulie.
În setul trei, Fritz a început să-și piardă din glorie și din viteză. S-a oprit, s-a bandajat, s-a gândit un pic la sensul vieții și a revenit pe teren cu vreo 30 de km/h mai puțin la serviciu. Unul dintre așii lui anteriori zburase cu 222 de km/h. Acum, mingea părea să fie transportată de porumbei călători.
Khachanov, băiat decent și muncitor, dar cu zero victorii în 11 meciuri de Slam contra jucătorilor din Top 5, a simțit miros de sânge și a mușcat. L-a spart pe Fritz în bucăți în setul trei și a început al patrulea cu break, în timp ce Fritz își ciocănea coapsele cu racheta ca un adolescent căruia i-a picat netul în mijlocul unui meci de Fortnite.
Și totuși, cumva, Fritz a resuscitat combinația: de la 0-2 la 2-2, apoi la 5-4, 6-5, tiebreak. Și acolo, când scorul era 4-4, iar Karen mai avea o speranță mică și luminoasă cât un neon de toaletă de gară, Fritz a strâns din dinți, din gleznă și din forehand, și a pus meciul la sertar cu 7-4.
E prima semifinală la Wimbledon pentru Taylor. Se-ntâlnește cu învingătorul dintre Carlos „Antrenament” Alcaraz și Cam „It’s Coming Home” Norrie. Într-un turneu în care americanii se lipesc de iarbă ca zgura de șosete, Fritz pare ultima redută între o revenire în glorie și un alt „aproape” trecut pe foaie.
Fritz a ieșit viu din crocodil.
❖❖❖
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
