Acum vreo 10-15 ani, aveam un vecin la bloc care pare să fi semnat un contract de exclusivitate cu fabrica de decibeli, reușind performanța de a comunica cu universul doar prin urlete guturale. De fiecare dată când echipa lui favorită rata o amărâtă de pasă, omul emitea un sunet care facea ca porumbeii de pe balcon să ia în calcul migrația timpurie spre zone mai liniștite. Încercai să savurezi o cafea, să citești ceva inteligent, dar pereții vibrau sub o energie primitivă care ignora orice protocol de conviețuire civilizată. Probabil că știți stilul, tipul și tiparul. Era un tip de dominare fonică ce te lasă fără opțiuni: ori te muți, ori accepți că viața ta are acum o coloană sonoră compusă din răcnetele omului.
Cam așa trebuie să se fi simțit Elina Svitolina în semifinala de la Melbourne, stând în fața unei adversare care este echivalentul uman al unui motor de avion lăsat pornit într-o bibliotecă. Aryna a descins pe Rod Laver Arena cu aura unui buldozer care a alimentat recent și a fost anunțat că azi nu există limite de viteză. Sveta e veterană de 31 de ani, trecută prin multe rachete din epoci diferite. Este una dintre legăturile noastre cu Generația de Aur din tenis, a revenit alaltăieri în Top 10 și este intrinsec posesoarea unui calm demn de o mamă care știe că un Grand Slam e floare la ureche pe lângă efortul de a adormi un copil la ora prânzului.
Kelly Defina/Getty Images
În prima parte a meciului, ucraineanca a încercat să aplice logica, ca orice om pus care se nimerește în calea tancului. Primul game i-a adus două mingi cerebrale de break. Două uși deschise spre o altă desfășurare. Dar n-a intrat, și cine nu intră în meci cu Aryna, iese din turneu prin efracție. În game-ul al patrulea, arbitra Louise Azemar Engzell a încercat să impună chiar și o doză de bune maniere, dictând un hindrance pentru că urletele Arynei îi deranjaseră pe locatarii din Sydney. Aryna s-a răsucit teatral, cu grimase de operă rusească și neîncredere de copil prins cu mâna în borcanul de Nutella. În loc să se calmeze, Sabalenka a folosit furia pe post de combustibil, a făcut break-ul imediat și a început să lovească mingea violent și sacadat.
Frank Molter/picture alliance via Getty Images
De aici încolo, meciul a fost un monolog al forței brute, un 6-2, 6-3 administrat cu răceală și linearitate ofensivă. Elina a avut un scurt moment de speranță la începutul setului secund, când a condus cu 2-0, dar totul a fost doar o eroare temporară în software-ul adversarei. Sabalenka a reacționat imediat, câștigând cinci game-uri la rând într-o simplă formalitate birocratică. Cu 29 de winnere față de cele 12 ale ucrainencei, statistica ne spune totul despre diferența dintre o jucătoare de tenis și o forță a naturii care pare să nu aibă un buton de pauză.
Darrian Traynor/Getty Images
La final, protocolul a fost la fel de rece ca o dimineață de luni în luna ianuarie la Minsk. Fără strângere de mână. Un gest politic, dar și personal. Știm deja că de patru ani, jucătoarele din Ucraina refuză să salute adversarele din Rusia sau Belarus. Și publicul știa, de data asta, deci n-a huiduit. Doar a oftat puțin, ca musca de pe geam înainte să înghețe. Svitolina a păsărit rapid terenul după ce un ultim winner i-a șuierat pe lângă urechi, iar Sabalenka bifează a patra finală consecutivă la Melbourne Park, o performanță care o așază într-o ligă a ei în care nici măcar partenera ei tradițională de dans, polona Iga Swiatek, nu s-a calificat încă.
Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură
Elena Rybakina este un coșmar din catifea. Contrastul dintre privirea ei de păpușă din pluș cu ochi sticloși și modul în care dezosează tacticos orice ființă vie care-i stă-n cale atunci când brațele i se transformă în elicoptere ar trebui studiat la facultățile de psihologie din toată lumea. Cumva, noi știm din experiența proprie că nu toate păpușile sunt la fel. Chucky, de exemplu, ne-a marcat tuturor copilăria. Altfel, există pupuși absolut sinistre dacă ai ghinionul să calci pe vreuna prin casă, la trei dimineața, în liniștea aia imperturbabilă a nopții. Căutarea ulterioară a degetului mic printre fibrele covorului e bonus. Formă de agresiune pasivă care nu scoate un sunet, dar te lasă cu traume și cu o profundă neîncredere în tot ce e pufos.
Jessica Pegula, care în mod normal este definiția constanței și a jocului așezat, s-a trezit victima unei execuții în care n-a avut timp de adaptare. Elena a ajuns rapid la 3-0, jucând cu o detașare care te face să te întrebi dacă nu cumva are un termostat interior setat permanent pe 18 grade Celsius și care face inutilă posibilitatea ca arșița din Australia sau de oriunde s-o nimeri să ia racheta de mâner s-o doboare vreodată.
Lintao Zhang/Getty Images
Setul al doilea, mai exact finalul său, a fost momentul în care Jess a decis că nu vrea să fie doar o victimă colaterală în drumul kazahei spre finală. Prea s-au investit timp și energie în cele 10 zile de stat la Melbourne, era păcat să renunțe acum, vorba lui Exarhu. Americanca a devenit brusc încăpățânată și a început să alerge după fiecare proiectil trimis de Elena, salvând trei mingi de meci. Rybakina, care până atunci fusese reglată la micron, a început să dea semne umanoide, lăsându-se târâtă într-un tiebreak care a semănat cu o bătălie psihologică în întunericul unui buncăr. A fost singurul moment în care am văzut fisuri fine în masca de porțelan a Elenei, un tremur fin și invizibil al mâinii care ne-a amintit că termostatele au nevoie de restart din când în când.
În învălmălșeala finalului de set, Pegula a avut la rândul ei două șanse să ducă meciul în decisiv și să prelungească semifinala. Dar n-a făcut-o. Pentru că, în momentul decisiv, Rybakina a intrat în modul ei clasic: calm glacial, rever la linie, punct terminat, set terminat, meci terminat. Apoi, zâmbetul ăla pe care în mod normal oamenii îl folosesc doar de complezență, să nu pară din gheață.
Rybakina merge în finală să-și caute revanșa în fața Arynei Sabalenka, care s-a bătut pentru trofeu și-n 2023, pe același teren. Fără set pierdut în turneu, cu o traiectorie trasată cu rigla, Elena e astăzi într-o poziție ușor îmbunătățită față de acel moment, când a pierdut în trei seturi. Acum vine cu 20 de victorii din ultimele 21 de meciuri și cu o privire care nici nu promite nimic, dar nici nu iartă nimic. Va fi gheață versus foc sâmbătă dimineață.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
