Raheem Stealing

„Și eu ce fac, nea Mircea?”. Așa se lamenta pe vremuri etern expiratul Țiți Dumitriu, cu vocea-i de mamaie răgușită, când l-au păcălit în direct că Lucescu Atotputernicu’ dă Domul din Milano pe Podul din Giulești. Asemenea bietului Țiți, ne întrebăm și noi, derutați, ce facem de acum încolo, în contextul în care Euro 2020 din 2021 mai are doar o reprezentație de dat. După o lună în care ne-am lăfăit în still all-inclusive și numai bunica Anglia ne-a dus cu zăhărelul, e firesc să ne cuprindă brusc un soi de tulburare anxioasă fotbalistică.

Mai ales că, cel puțin pe plan local, perspectivele sunt sumbre. În săptămânile următoare, spectacolul fotbalistic va bascula între cum lăutarul Șumudică vorbește româna la fel de bine ca portugheza, ce fetișuri gigibecaliene ascunse mai suportă iobagul Todoran și războiul pe Universitatea Craiova dintre suporterii Universității Craiova și cei ai Universității Craiova.

Unde mai pui că la catedra de analiză tactică va urca din nou Sir Ilie, prea dichisit ca să-i facă praf pe impostorii din Liga 1 cu titulatura de „fotbaliști”. Sigur că am râs cu toții cu și de nea Piți, bătrânul tânăr cu circa 15 cuvinte în vocabular, dar mi-e teamă că o să-i ducem dorul ca la echipa națională. N-o să mai audă neam de neamul nostru expert în fotbal care spune la TV de un gol că-i „panaramă” și stâlcește nume pe onorariu de CEO. Ca să nu mai zic de colegul de platou, atent ferchezuitul Ciprian Marica, probabil singurul analist care memorează statistici și apoi le servește brut, ca Wikipedia, că nu prea știe ce altceva să facă cu ele.

Cronicile de la Euro 2020 îți sunt oferite de Epson

Italia – Spania 1-1 (4-2 la penalty-uri)

Turneele finale se aseamănă pe undeva cu un mariaj. La început poți să bravezi și să pozezi în ce nu ești, dar cu trecerea timpului ies la suprafață toate deprinderile tale, bune sau rele. Degeaba te-ai dat drept gentleman rafinat, într-un târziu tot află partenera că preferi micii și berea, nu scoicile în vin alb, și că nu ridici capacul de la toaletă decât în deplasare. Tradus în limbaj fotbalistic, înseamnă că de la sferturi de finală în sus nu prea mai ai cum să-ți ascunzi apucăturile ancestrale.

De pildă, cu toții știm că Italia veritabilă e aia cu masterat în managementul riscului și știința comprimării spațiilor, nu squadra exuberantă la care a tot meșterit Roberto Mancini din 2018 încoace. Chestie care s-a simțit, vag, ce-i drept, în a doua repriză a meciului cu Belgia, dar s-a văzut în toată splendoarea ei contra Spaniei. O Spanie care, la rândul ei, nu și-a bătut joc de tradiție pe Wembley. Ibericii au făcut totul ca să aibă posesia cât de mult se poate, ba uneori au dat impresia că evită chiar să dea gol, îngroziți că ar rămâne fără obiectul muncii cât mingea e transportată din plasa porții la centrul terenului.

Practic, cu spaniolii ești sigur că au terminat de pasat abia când îi vezi suiți în autocar. Și nici atunci n-ai băga mâna-n foc pentru asta, de-îmi și imaginez cum Pedri îl lansează precis pe Morata, iar îngrămăditul de Alvaro îi dă cu mingea în cap șoferului, într-o tentativă eșuată de un-doi cu puștiul Barcelonei. Fotbalist decent și pământean căruia Dumnezeu i-a pus mâna în cap, Morata e crucificat (iar) în Spania, după ce a bătut penalty-ul care a îngropat „La Roja” ca și cum ar fi fost ofticat pe-ai săi.

Dar până la execuția deplorabilă a lui Morata și desăvârșirea lucrării de către maestrul Jorginho, a cărui fentă de Copacabana i-a sucit glezna lui Unai Simón, Italia a știut să sufere cu zvâc și cu stil, cum numai draga de ea știe s-o facă. Cu excepția primelor cinci-zece minute ale partidei, adică până s-au prins ragazzi că nu-i neapărat înțelept să se ia la luptă dreaptă cu adversarii amorezați de posesie, mașinăria lui Mancini a cedat controlat inițiativa, oferind o lecție deschisă de inteligență tactică. Și-n timp ce ai lui Luis Enrique toceau mingea de zor, italienii pândeau momentul prielnic să le pedepsească defensiva aproximativă.

Moment care s-a ivit după o oră de joc, la capătul unei acțiuni atât de rapide, încât visătoarea apărare spaniolă n-a reușit s-o proceseze pe deplin decât la reluare. Fundașii Armadei au admirat opera junelui Chiesa ca la muzeu, în loc „să iese” în întâmpinarea italianului, cum bine ar zice analistul nea Piți.

Apoi a ieșit la rampă Morata, care s-a dovedit până la urmă doar un erou în stilul Mircea Geoană. Cam jumătate de oră a durat gloria efemeră a lui Alvaro, perioadă în care Pedri & Co le-au mâncat bătrânețile lui Bonucci și Chiellini. Târâș-grăpiș, cu un Donnarumma care a demonstrat că e și portar când nu aleargă după cașcaval, azzurrii au trimis deznodământul la loviturile de departajare. Acolo unde teoretic se poate întâmpla orice, dar practic s-a întâmplat cum plănuiseră italienii.

Revenind un pic la răstignitul Morata, nu e vina lui că Spania de azi nu are un atacant mai de Doamne-ajută. Probabil că dacă ar fi avut un finalizator serios și nu niște „chavales” aterizați pe teren doar ca să facă propagandă ratărilor, ibericii ar fi defilat la acest European. N-au avut, iar asta nu e vina lui Luis Enrique, care altfel are destule păcate. Spre exemplu, stilul vestimentar îndoielnic sau faptul că i-a băgat la înaintare pe Oyarzabal sau Ferran Torres, de râdeau vulpoii din apărarea squadrei când i-au văzut așa nevinovați.

Peste toate, și neconvocarea lui Sergio Ramos, îndreptățit să prindă lotul fie și doar pe post de sperietoare pentru italieni ori ca să le dea câte o scatoalcă după ceafă diletanților Eric Garcia și Aymeric Laporte. De altfel, probabil că în cinstea căpitanului Ramos și a faimosului său penalty memă a tras Dani Olmo în plop de la 11 metri, imediat după ratarea lui Locatelli.

În final s-a impus Italia. Pentru că e mult mai echipă, deși nu are neapărat jucători mai buni. Și mai ales pentru că gladiatorii lui Mancini, unși cu toate alifiile, sunt cei mai în măsură să încheie odată pentru totdeauna delirul „It’s Coming Home” cu care barbarii de englezi terorizează întreaga Europă.

Anglia – Danemarca 1-1 (2-1 după furt)

Ca băiat care detestă plictisitorul fotbal britanic încă dinainte să fie la modă, mă întrebam înaintea semifinalei de ce cu excepția englezilor – și nici măcar ăia toți – tot mapamondul urăște Anglia pe de-a întregul, nu doar când e vorba de bătut mingea. Răspunsuri am găsit câteva, de la binecunoscuta aroganță a regățenilor până la lipsa lor crasă de umor (vârfurile nu se pun) sau modul primitiv în care se comportă în vacanțe. Dar cireașa de pe tort a venit în minutul 104 al meciului de pe Wembley. Domnilor, dincolo de toate defectele pomenite mai sus, englezii le au și cu furtișagul.

Când Sterling a intrat în careu și a simulat într-o manieră demnă de Bollywood-ul anilor ‘90, care l-ar face până și pe Neymar să-i arate obrazul, nu s-ar fi dat penalty nici dacă ar fi arbitrat Regina însăși. Probabil că, după ce-ar fi văzut reluarea, nici măcar Sterling, stânjenit de ce a făcut, nu ar fi dictat lovitură de la 11 metri. Însă Danny Makkelie, un olandez care când nu e arbitru împarte dreptatea ca polițist, a arătat punctul cu var. Culmea, nici nu s-a sinchisit să revadă faza, alimentând astfel conspirațiile care planează de ceva timp în jurul fotbalului.

Îndoctrinați să alerge după un obiectiv fals – acela de a aduce acasă un trofeu pe care, vorba lui Kasper Schmeichel, nu l-au câștigat niciodată -, englezii au insultat fotbalul pe tot parcursul acestui European. Sosită la întrecere cu jucători mult lăudați, pe care diverși impresari șarlatani și autoproclamați experți îi evaluează la sute și sute de milioane de euro, hoața Anglie a pus în scenă doar un fotbal de tip „Flocea”, cu „focul la ei” principala (dacă nu cumva singura) idee tactică. În tot acest context, prestația de miercuri seară a neprețuiților lui Gareth Southgate, un Mihai Teja cu ceva mai mult noroc în viață, nici nu merită pomenită.

Musai e să-i aplaudăm pe formidabilii luptători danezi, care nu meritau să fie scoși de la Euro printr-o astfel de pungășie. Totuși, nordicii au „furat” și ei ceva. Ochii lumii, și încă din startul turneului, cu scutul uman făcut în jurul lui Eriksen. Apoi, fără starul lor și, bonus +100 la dificultate, cu mereu neinspiratul Braithwaite în echipă, Danemarca a ajuns până în semifinale, chiar dacă a pierdut primele două meciuri din turneu.

Poate că voinicii lui Kasper Hjulmand n-ar fi trecut oricum de Anglia. Poate c-ar fi încasat un gol corect sau poate că le-ar fi tremurat picioarele la loviturile de la 11 metri. Dar nimeni nu avea dreptul să le răpească, nu în modul ăsta, oportunitatea de a intra în istorie și de a scrie o poveste care să revoluționeze storytelling-ul. Una mai ceva decât epopeea campionilor veniți direct de pe plajă, scrisă în 1992.

Un lucru e sigur: duminică, la finală, danezii vor transpira cântând „Fratelli d’Italia” și vor respira pentru Chiellini și ai săi. Și alături de ei așa va trăi întreaga planetă, care speră că, la fel ca-n basmele copilăriei, la sfârșit pierde răul și triumfă binele.

Cititorii susțin cronicile pe Patreon.

Cronicile de la Euro 2020 îți sunt oferite de Epson