Într-o lume în care jucătorii fac eforturi să nu-și dezvăluie emoțiile în fața unor adversari mereu gata să bage caninul în prima arteră care li se-ncovoaie în cale, Murray e un soi de vitrină de muzeu în care poți nu doar să admiri trecutul, ci să-i afli secretele la prima mână. În timp ce alții se antrenează pentru campionatele intergalactice de poker face, Murray se-njură singur, contemplează perioadele în care trimite mingea-n porumb explicând în gura mare de ce se-ntâmplă asta, își critică urlând propria strategie și se ceartă cu Ivan Lendl, explicându-i că planul pe care l-au pus la punct e cam strâmb. Detaliind toate elementele acestuia.
Murray e echivalentul unui antrenor de fotbal care începe să urle de pe marginea terenului de prin minutul 5. Doar că nu urlă la proprii jucători, ca Sorin Cârțu, ci la managerul echipei adverse „Bă, tu-l vezi pe fundașul dreapta al meu? Păi io-i zic înainte de meci să facă dublaj pe extremă și să urce cu mingea pentru un-doiuri, iar el stă lipit de linia fundașilor centrali. Păi să nu-l scot io afară uite-acuș? Normal că-l scot. Și-l bag în loc pe ăsta, care va juca un pic mai avansat și spre centru, să ne transformăm în atac în 3-5-2. Pilaf te fac, moșule, habar n-ai ce-ți pregătesc!”
Dar ne e drag Andy, guraliv și mucalit cum e. Mă rog, mai ales pentru că e guraliv și mucalit. Vine din epoca în care arta era apreciată la adevarata sa valoare, când căutai cu zilele rame pentru picturi în aer și când tenisul nu se consuma la fast food. E adevărat că a fost considerat mereu a patra roată la tricicleta din aur, dar acum, la distanță apreciabilă de perioada aia, simplul fapt că a construit baraje în fața cascadelor pe când curgea vârtos apa pe râu ne face să-i vedem corect poziția și să-i apreciem zidul la valoarea reală a cărămizii de calitate.
Andy e acum spre aval și jumătate din corp îi bâzâie la detectoarele de metale din aeroporturi, dar trage de el să ajungă la izbăvitorul sfânt Wimbledon, acolo unde îi cresc două mâini suplimentare și căpșuna cu miros reavăn îl întinerește cu cel puțin 10 ani la fiecare îmbucătură.
Al Bello/Getty Images
Și-a tras și azi, cu Matteo Berrettini, băiat de comitet, ex-vedetă de documentar Netflix, pe care l-am văzut ultima dată la tenis în toamna anului trecut, când genunchiul și-a luat în mod brutal concediu medical prelungit în meciul cu Rinderknech de la US Open. Azi, Matteo e fix la fel cum îl știați: cap de lemur pe corp de zeu, rezultatul fiind un joc care variază între cele două elemente constructive. În primul set a găsit cheia lăcatei lui Murray: scurtele.
Cu încheietura fină antrenată probabil în săptămâni întregi de Playstation în infermerie, Berrettini l-a făcut pe Andy să sape fără să găsească cartofi pe direcția tușă-fileu. Încălzit la un challenger în Arizona înainte de a se hlizi iar cu dinții albi în fotografia bogaților, Matteo și-a adus aminte că la un moment dat era considerat speranța tenisului italian înainte să apară-n peisaj ață ăla de Sinner și a închis setul în liniște cu un break luat la început de meci.
Era pe la mijlocul setului al doilea, cam în momentul în care specialiștii prevedeau că Berrettini va accelera pe lângă un Murray rămas fără vlagă. Dar lipsa de vlagă era-n pielea din Cizmă: Matteo s-a împleticit înainte de propriul serviciu și a fost la un milimetru coloană de mercur să se prăbușească pe caldarâm. Noroc că suntem la tenis și-a putut să se sprijine-n racheta transformată în timp record din arbaletă în cârjă.
Starea de semi-leșin a continuat și după ce medicii i-au administrat pe turnantă niscaiva pastile de întremare. Și nu-i prima dată: francezul Arthur Cazaux a dus leșinul până la spital în primul tur de calificări de la Miami. Am zice, fără riscul de a greși prea tare, că pățania Simonei a făcut ca toată lumea să joace tenis pe bază de apă și banane, ca-n jungla din Madagascar. Fiecare zeamă la pungă care altădată făcea titirezul să se-nvârtă e acum cântărită până-și dă cântarul demisia. Iar în umiditatea din Florida, asta înmoaie genunchii și se topește creierul. Suntem 70% apă, dar cocktailul de 30% din restul tabloului e o ecuație complicată dacă biroul tău e de-a lungul liniei săptămână de săptămână.
Murray, că de la el am pornit, a luat la cunoștință de necazurile colegului și l-a bătut amical pe umăr, dar s-a făcut că nu vede victima căruia-i scârțâiau țâțânile ca-n filmele lui Hitchcock. Groggy, Matteo a continuat să se miște ca-n gelatină în restul meciului. Așa că scoțianul nostru preferat a accelerat, a luat setul al doilea, a agățat cu oglinda un break în decisiv și are meci cu Etcheverry în turul al doilea. Încă șase meciuri și e-n finală cu Alcaraz. C’mon.
Cronicile de la Indian Wells îți sunt oferite de 2Performant.
Sloane Stephens – Angelique Kerber: 6-2, 6-3
Prima veste din meciul ăsta ar fi că turneul de la Miami continuă, deși după meciul Simonei de ieri ne-am simțit ca la un concert în care Metallica a cântat în deschiderea formației școlii generale numărul 2 din Băicoi. Așadar, rămâneți pe recepție, nu plecați pe la birouri și prin bucătării și acționați butonul de refresh cu simț de răspundere: cronicile vin negreșit până duminica cealaltă, când vom vedea împreună cine și cum reușește să ia crocodilul de coarne.
Meciul dintre Sloane și Angie ne interesează din două motive. Cel mai important e că învingătoarea se lansa pe orbită spre planeta Sorana, care gustă din avantajele practice de a gravita în jurul locului 20 mondial. E calificată direct în turul al doilea la Miami și se pregătește să-și apere semifinala de anul trecut, când nu uităm că a făcut un turneu stelar, evacuând din incintă nume precum Garcia, Muchova, Vondrousova sau ditamai bolțarul de Sabalenka, cum ar zice cronicarii mai în vârstă și mai capilari.
Dar s-o lăsăm pe Sori să se mai odihnească vreme de o zi-două, până intră în lumina metaforelor, și să ne concentrăm ușor pe meciul ăsta, în care Kerber încerca să-și autosugereze că head-to-headul aplecat serios spre colega de peste gârlă (5-2 înainte de partidă) e doar o figură de stil. N-a fost. Angie a fost depășită pe toate benzile Autobahnului de americancă, pe care a urmărit-o îndeaproape în timp ce și-a exersat forehandul. 26 de winnere și 8 neforțate a trăznit Sloane pe parcursul meciului în care Angie a nimerit de mai multe ori mlaștinile din Florida decât terenul advers.
Robert Prange/Getty Images
Nu mai zic că Angela are și 36 de ani, vârstă la care răbdarea de a găsi soluții inteligente care să te scoată la mal în caz de naufragiu nu se mai află în trusa de scule.
Al doilea motiv ar fi că azi a fost ziua lui Sloane Stephens, care împlinește frumoasa vârstă de 6 ani de când a jucat finala de la Roland-Garros și a votat pentru a nu deveni Nănașă, cinste ei. Și 31 de când a apărut pe portativ.
Sloane-Sorana în turul al doilea. Și, dacă va fi la fel ca azi, Sori va trebui să-și recondiționeze scuturile înainte de a-și lustrui luneta.
Donna Vekic – Karolina Pliskova: 6-4, 2-6, 6-2
Nu încercați să înțelegeți ce vrea să spună autorul când analizați rezultatele de dată recentă ale Pliskovei. Cehoaica pare că-și dă reset la setările din fabrică în data de 1 a fiecărei luni și joacă în funcție de ce sistem de operare se nimerește prin preajmă.
În ianuarie a fost nasol, s-au agățat o grămadă de buguri dubioase care au gripat sistemul. Apoi a venit februarie și aitiștii din Cluj au făcut o treabă excelentă: de la Transylvania Open, trecând prin Dubai și Abu Dhabi, Pliskova a reînceput să găsească bullseye-ul și să dărâme construcții prin vecini.
Iată-ne însă în martie, luna în care soarele revine, natura renaște, ghioceii-s în floare, iar Pliskova se inspiră abuziv din Bacovia: pierde în primul tur la Indian Wells și la Miami, aducându-ne din nou aminte de soră-sa ceva mai puțin talentată.
Robert Prange/Getty Images
La 27 de ani, Donna se laudă cu un lucru pe care-l au puține jucătoare din circuit: o știe toată lumea, ba chiar numele-i inspiră oareșcare teamă, dar fără ca cineva să aibă habar exact ce de. E un fel de Sorana Cîrstea croată: tot până pe la 20 WTA a ajuns, tot în sferturi de Slam s-a cățărat, știi că nu ți-e ușor când pici pe tablou cu ea, o apreciezi pentru întreaga carieră, are fani în toată lumea, dar de bătut se cam bate singură cu forehand-ul. Diferențele ar fi că Donna ar avea mai mulți ani pe disc să-și îmbunătățească cifrele astea și că Sorana nu-i patroană de business cu lumănări parfumate. Dar niciodată să nu spui niciodată, mai ales că Soranei i-ar surâde să devină lumânăreasă la final de carieră. A tot dat, ar fi un moment bun să și ceară.
Robert Prange/Getty Images
În meciul de azi, Pliskova a avut benzină doar în setul al doilea, când s-a zbătut să revină-ntr-un meci în care altfel n-a existat, doar că intrarea în decisiv i-a ars brusc filamentul. Chiar și cu Vekic mângâiată de medici pe la balamalele picioarelor. Pliskova se afundă și mai mult în mâlul incertitudinii și mai că regret că n-a dat de Simona la Miami. La cât de complicat i-a fost mereu să descuie ușile seifului constănțean, mi-e că azi ne mai pregăteam de-un revelion cu tenis în mijloc de martie.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
