Există multe tradiții românești în perioada asta a anului – începem cu mărțișoarele, apoi vine Ziua Femeii, apoi Paștele, apoi vin ieșirile de 1 mai. Dar nimic nu se compară cu intermezzo-ul de cronici care vin în final de aprilie dinspre Stuttgart, acolo unde turneul de casă al celor de la Porsche ne adună an de an de vreo 5 sezoane la gura sobei ca să bârfim jucătoarele care se adună la competiția care dă startul oficial sezonului european de zgură.
Chiar dacă altă dată fremătam ca politicienii de frica DNA-ului în așteptarea sezonului de zgură, pentru că de aici ni s-au tras de fapt toate pasiunile care gravitează în ultimii ani în jurul mingii pufoase și verzi, astăzi suntem ceva mai relaxați când vine vorba de tenisul feminin mare. Privim cu o oarecare detașare fenomenul, chit că pe turnantă avem fete care ne dovedesc că tenisul nu se oprește o dată cu saltul la veterani.
Recunoaștem, ne-ar fi plăcut s-o avem măcar pe Sorana la Stuttgart, ca să ne ia flama când scrâșnește din dinți după câte-o dreaptă-n vinclu, dar ne mulțumim și cu ce avem azi pe tablou. Mai ales că avem spuma tenisului feminin: 9 jucătoare din Top 10 mondial sunt pe tabloul de la Stuttgart. Ba chiar 17 din Top 20, iar cele mai interesante jucătoare care nu-s în Top 20 sunt aduse cu invitație și alai (Badosa, Emma și localnica Niemeier, de exemplu), ceea ce înseamnă că turneul ăsta e mai concentrat ca valoare decât Slam-urile. Din simplul motiv că pe la Slam-uri fetele sunt furate de peisaj prin primele tururi și ies devreme, cu codițele-ntre piciorușe.
La Stuttgart avem, deci, un WTA 500 mai tare decât toate turneele WTA 1000 și cu scântei care sar mai sus decât la Slam-uri. Drept dovadă, încă din primul tur avem meciuri-eveniment: Pliskova – Sakkari, Gauff – Kudermetova și Kasatkina – Badosa. Sau meciul-vedetă care-mi va ridica părul pe mâini, ceafă și pe unde mai prinde pilozitatea semnal, Ostapenko – Răducanu. Nu mai zic că primele patru favorite au tur întâi liber, așa că pe la mijlocul săptămânii se anunță meciuri de Hollywood în turul al doilea: Krejcikova – Sabalenka sau Jabeur – Ostapenko (sau Emma, în funcție de cât de mult își aduce aminte aia mică de tenisul de acum doi ani).
O avem la dublu pe Monica Niculescu, care va juca miercuri împreună cu o colegă nouă, cu care n-a mai ieșit pe strasse până acum: japoneza Makoto Ninomiya. O dublistă decentă (locul 46 mondial) alături de care Moni va încerca să-și înece amarul după Fed Cup. O să fiu la marginea terenului în cazul în care Monica are nevoie de un prosop în plus sau ceva.
Frumos la Stuttgart, deci, deși turneu de zgură indoor nu prea mai face nimeni de-a lungul anului. E, însă, special. Cum e și Taycan-ul, mașina cu care va pleca acasă câștigătoarea turneului. Pe lângă banii cuveniți pentru de-ale gurii. Apropo de bani și de Porsche, poate te interesează un Taycan în 24 de rate fără dobândă, să ai unde să citești cronicile astea în timp ce stai la încărcat.
ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE
De fapt, tenisul a început în Porsche Arena încă dinaintea weekend-ului trecut, când echipa Germaniei de Fed Cup (Billie Jean King Cup, dacă vreți să fiți mai catolici decât Fognini) a jucat cu Brazilia în aceeași sală de la marginea orașului Stuttgart. Nu zicem că meciurile sunt așezate strategic pentru ca nemțoaicele să se obișnuiască cu suprafața atipică de la Stuttgart („un soi de hard cu praf de zgură deasupra”, cum ne povestea Simona în vremurile în care aveam cui să ținem pumnii pe aici), dar pare-se că nemții au noroc masiv când vine vorba de programările din calendar.
Tenisul a continuat apoi cu tabloul din calificări, iar luni a început joaca serioasă. Cu doar o mână de meciuri pe tabloul principal (vorbim imediat despre ele, vă povestește Radu Hângănuț mai jos cum a fost fiecare), dar și cu un demonstrativ interesant între câteva dintre jucătoarele generației germane din ultimii 10-15 ani (Andrea Petkovic, Anna-Lena Herzgerodt – noi o știm sub numele dinaintea căsătoriei, adică Grönefeld, Tatjana Maria și Anna-Lena Friedsam) și câteva dintre jucătoarele pe care le vom vedea la treabă în următorii 10-15 ani. Adică Noma Noha Akugue, Ella Seidel, Sonja Zhenikhova și Jule Niemeier. Schimbul de ștafetă a luat forma unui meci de retragere organizat pentru Petko, o mai veche cunoștință a noastră, subiect de cronici atunci când a meritat – de exemplu la Cluj, acum doi ani, când a câștigat Winners Open – și subiect de carte atunci când s-a apucat de scris – de exemplu aici.
A fost frumos și relaxat, s-au jucat două tiebreak-uri fără zgârieturi, jucătoarele au avut microfoane lipite pe creștet, deci am auzit fiecare „geschwindigkeit” suav urlat între puncte, iar la final s-au primit flori și aplauze. Iar Petko joacă fix ca-n zilele bune, adică amestecă punctele spectaculoase cu greșelile pe care i le-am iertat mereu, că-i fată cu creierul la ea. Obosește ceva mai repede, însă, chit că n-a pus mai mult de 3 grame pe dânsa de la retragerea oficială de anul trecut, și alea de la fondul de ten.
N-au fost pline tribunele, însă, asta și pentru că lunea e zi sfântă la nemți – pesemne că cine nu muncește e aruncat din rai. Nu-i problemă, am fost eu acolo și-am văzut minunea, vă las deci și câteva fotografii, totul e sub control.
Meciul a avut și un nume sugestiv: „Next Gen, Please!”. Ce n-am înțeles e motivul pentru care fetele astea și-au zis „Generația de Aur” când Germania a avut-o pe Steffi Graf, care-a câștigat singură cât au câștigat toate cele de pe teren plus Kerber (scutită pentru că a născut acum două luni) la puterea a doua. Dar poate că aia o fi fost Generația de Iridiu, ce știm noi ce metale atârnă nemții pe epoleți?
Qinwen Zheng – Alycia Parks: 6-4, 6-4
De ce să vă mint? – până astăzi nu auzisem de Alycia Parks. Tipic românesc însă, simțeam că știu multe despre ea. Că o știu de undeva. Puteam să jur că a cântat acum ceva ani o piesă despre New York cu Jay-Z, aș fi pariat că e rudă îndepărtată cu fotbalistul meu preferat din FIFA, Ji Sung Park, și am dat de 10 ori refresh în pagina care mă informa că Parks a câștigat anul ăsta turneul de la Lyon, după ce în finală a bătut-o pe Caroline Garcia.
Practic, ca să aflu mai multe despre Parks, trebuia doar să o sun pe Sorana Cîrstea, Sorana să o sune pe Caro, Caro să nu se sperie că și-o fură din nou de la a noastră și să răspundă, după care din trauma discuției să facă trecerea naturală la trauma finalei de la Lyon.
Profitând de faptul că adversara ei a avut 1,85 și mobilitatea unei macarale pe ringul de dans, Zheng a jucat la alibi aproape tot meciul. Multe duble greșeli pentru Parks, care pe serviciul doi a fost dată afară din cele mai multe dintre puncte. Parks a stat tot timpul sub 50% chiar și pe prima servă, or așa ceva e chiar trist, pentru că la un moment dat m-am prins că am mai multe șanse decât ea să câștig Taycan-ul ăla care atârnă la marginea terenului.
Qinwen Zheng. Foto: Mathias Schulz/IMAGO
Cristina Bucșa – Tamara Korpatsch: 3-6, 6-4, 6-0
Anul 2080. Toamnă. Liceenii români dau a doua oară BAC-ul și este ziua probei la Religie. Le-a picat String Theory, de David Foster Wallace, pentru că, între timp, tenisul a devenit religie la nivel mondial după ce s-a descoperit că Rafa Nadal e întrupat în toți nepoții lui Carlos Alcaraz și domină în continuare clasamentul ATP.
Între timp, pe un satelit al planetei Venus aterizează o navă spațială Dacia. E full-electrică. Nu e cine știe ce, că la interior tot plasticul ăla se folosește și cotiera e sinistră, dar îți faci treaba cu ea prin galaxie. Românii noștri coboară în premieră pe înfierbântata planetă și sunt loviți de o imagine familiară: o extraterestră joacă tenis cu o alta. Cea care joacă bine are nume românesc. Nu joacă pentru România, dar ai noștri fug repede în tribune și o susțin.
Cum am făcut și noi azi, cu Cristina Bucșa. Care, în esență, e a noastră. Ok, de peste Prut și de peste Marea Mediterană, dar regula e simplă: dacă doar noi dintre toți europenii îi putem pronunța numele fără să clipim, atunci îi suntem rude. Chiar și cu forța.
Cu Korpatsch, nu. Ajunsă jucătoare cu experiență și niște primăveri pierdute prin multe runde de calificări de la multe turnee, Tamara a jucat acasă, acolo unde lucrurile se întâmplă în ritmul ei. Apropo, nu am discutat despre asta: ce ciudățenie să te uiți la un meci în care scorul se ține în germană. E ca și cum ai vedea Space Jam făcut în România, în anii ’80. Adică filmul Veronica.
După un prim set în care bărcile i s-au înecat pe propriul serviciu, Cristina a arătat de ce în 2023 a atins cea mai bună performanță a carierei – adică intrarea în Top 100 – și cum a făcut să o bată la Australian Open pe Bianca Andreescu. Deși au fost în total 7 break-uri și în setul 2, Bucșe a câștigat pe măsură ce apele Tamarei prindeau tot mai multă culoare de petrol.
Actul final a fost definitoriu pentru orice ar însemna o zi proastă de luni sau o zi bună de luni, în funcție de poziția pe care o ai raportat la un set încheiat la 0: Tamara a fost cea făcută covrig, în timp ce Cristina Bucșa merge mai departe.
Ekaterina Alexandrova – Donna Vekic: 6-7, 6-7
Tenis bun se joacă și în afara celor opt săptămâni de Grand Slam, iar dacă un Porsche cocoțat în peluză nu e motiv pentru două fete de Top 20-ish să joace 2 ore și jumătate de parcă ziua de mâine nu e garantată…
Apropo, mă gândeam zilele astea cum aș putea să mă simt bine cu un Taycan, de exemplu. Mi-am mai dat seama și că cea mai accesibilă rezolvare pentru problema mea e să mă apuc rapid să joc tenis la nivel profesionist și să merg și eu la Stuttgart.
Până ajung eu, Vekic a scos-o din poveste pe Alexandrova într-un meci care chiar se putea termina și egal. Diferențele nu sunt nici cât să faci departajarea folosind muchia unei foi de sârmă: 92-92 la capitolul puncte câștigate și o departajare făcută în funcție de numărul de puncte de amendă din permisul de conducere.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
