Cînd a postat Mircea Meșter o fotografie cu Novak Djokovic, la începutul acestui Australian Open, am rîs și i-am comentat așa: „De ce pui poză cu cîștigătorul?” Sigur că n-aveam de unde ști cine va cîștiga turneul, dar el mi se părea cel mai hotărît dintre toți. Asta pentru că el fusese marele pierzător anul trecut, însă nu din rațiuni sportive.
***
Finala de anul trecut de la AO, Nadal cu Medvedev, m-a prins într-o splendidă zăcere, covid, deh. Era în primele zece zile, cînd tot speram că va fi mai bine de la zi la zi; n-aveam de unde ști c-o să țină aproape o lună. Poate de-aia n-am făcut infarct la meciul ăla, că nu mai aveam drum, de rău ce mi-era, spre emoții extreme. Totuși, am plîns la final, însă eram așa de moale, de la boală, că plîngeam în fiecare zi de mai multe ori, bineînțeles că din „nimic”. Făcusem covid după trei vaccinuri, iar Nole fusese expulzat din Australia pentru că nu vrusese să facă niciun vaccin. Nu l-am înțeles atunci, dar, de asemenea, n-am înțeles nici dorința atît de multor oameni de a-l murseca. Chiar mă gîndeam ieri cît de bună e chiar și-o mică îndepărtare de epicentrul unui eveniment care generează atitudini extreme, binecuvîntată e o mică distanță, că parcă oamenii nu mai sînt atît de pătimași, fie și numai pentru că, așa cum i se-ntîmplă în mod natural viului, obosesc.
Foto: Clive Brunskill/Getty Images
Djokovic n-a fost niciodată preferatul meu, mi se părea mereu stîncos, abrupt, sălbatic, chiar dacă n-ai cum să nu îi admiri tenisul, n-ai cu ce să nu fii încîntat de cum joacă. Abia la acest Grand Slam mi-am pus problema ce-am cu el, de mă irită atît de tare că urlă ca un apucat? Și mi-am dat seama ce am: el face exact ce eu nu pot face atunci cînd îmi vine să fac. Eu îmi priponesc urletu-n gît, ca măgaru’ la par, și-l pun să se-nvîrtă-n cerc, să-mi macine nervii în tăcere, să mi-i facă făină de oase. De ce mă deranjează dialogul lui perpetuu, în unghiuri exclusiv ascuțite, cu loja lui și chiar cu toată lumea? Poate pentru că eu mereu caut un ton-două mai cuminți decît reacția primă în care cuvintele mi se rostogolesc spre dinți. Strîng din ei, mai dau o tură cu vorbele-nfășate bine prin vălul palatin, respir, unu, doi, trei, apoi deschid gura și descopăr uluită că s-a dus viitura. Nole nu face-așa, nici n-are timp să facă, dar nici nu caută să se domesticească tot timpul, ca să fie-n pas cu cerințele actuale de manifestare verbală și non-verbală. Se străduiește la conferințele de presă și la interviuri și-i iese perfect strădania. Dar nu pe teren sau pe lîngă teren. Acolo are mereu o tolbă cu săgeți în spate, un arc în fiecare pupilă și-o ghioagă bătrînească-n mîna dreaptă. Și toate astea, în cel mai mare văz al lumii, căci nu mulți se uită la conferințele de presă, dar la meciuri, cei mai mulți.
Foto: Mackenzie Sweetnam/Getty Images
Așa c-am început și Slamul ăsta neținînd cu Djokovic, dar m-am surprins mulțumită la-nceput, bucuroasă mai spre final, de fiecare dată cînd el trecea un tur. Cînd a rămas numai Arogantos, mi-am dat seama că eu țin cu sîrbul, cu tot sîngele grecesc din neamul meu. I-a fost greu ieri lui Djokovic, n-a fluierat deloc, ba chiar părea că-l apasă ceva mult mai mare decît presiunea obișnuită a unei finale, fie ea și de Grand Slam. I se-adunaseră, poate, expulzarea de anul trecut, refuzurile de-a intra în SUA, atîta cerneală împotriva lui, și îl clătinase și povestea cu Srdjan și steagurile. A luptat împotriva grecului care joacă atît de frumos, dar cel mai mult a luptat cu el însuși și cu tot greul care-i stătea pe inimă și care a țîșnit la final cînd s-a prăbușit la picioarele alor lui, să nu-l vadă nimeni măcar cîteva secunde, să poată să plîngă apărat de ei, iar apoi, întors pe teren, ofta și jelea în prosop, iar corpul i se cutremura ca oricărui om care-a scăpat de ceva cumplit. Nu arăta ca un om care se bucură, ci ca unul care-a trecut printr-o mare durere și totul s-a terminat brusc sau măcar s-a dus cea mai mare parte din greutate.
Foto: Patrick Hamilton / IMAGO
Și-apoi, de nicăieri, apare în presă un tenismen retras din activitate, Marc Gicquel, fost număr 37 mondial, care spune că totul a fost un circ fiindcă, deși s-a uitat cu multă atenție la toate filmările, nu i-a văzut lui Djokovic lacrimile. Se poate să fi fost mai mulți care să dea zoom și să i le caute, poate chiar să i le numere, mai mulți fericiți care sigur n-au plîns niciodată în viețile lor atît de zguduitor, încît să tremure pămîntul sub ei, dar să nu verse nicio lacrimă. Mă bucur să aflu că nu toți oamenii trec prin așa ceva, mie mi s-a-ntîmplat să fac exact cum a făcut Nole-n prosop și să simt că mă rup în bucăți, iar lacrimile să vină după cîteva zile, cînd pisică-mea, Rumba, înduioșată de ele, mi s-a urcat în brațe și mi le-a lins pe toate.
ACESTE TEXTE ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE
Ana Barton s-a apucat de tenis când avea șase ani și poate ar fi continuat – cu sau fără vreo umbră de succes, nu contează – dacă la prima încălzire nu i-ar fi intrat un cui în călcâi. Practic, n-a apucat să pună mâna pe rachetă niciodată, dar, precum odinioară lui Ahil Peleianul, o slăbiciune pentru tenis i-a rămas întipărită-n călcâi pentru totdeauna.
