Transilvana

Cronica lui Radu Hângănuț:

Asta a fost o sâmbătă în familie, fără musafiri nepoftiți de-o partea sau de cealaltă a mesei. Fără vreo mătușă crizată care bea lapte din găleată și pretinde că știe cânta ca în Letonia, ci cu ai noștri, cărora le putem scrie numele fără „S”-uri cu codițe speciale, care ne mănâncă o oră de energie, cât ne certăm pe pronunție și modalități de articulare. Când ești în familia tenisului, astfel de momente sunt cruciale pentru ai tăi. 

Să ai o finală care nu e neapărat în finală, dar e prilej să scoți pe masă vișinata aia bună. Să nu conteze greșelile, ci să numeri cu bucurie doar reușitele. Să îți alegi preferata doar pe la jumătatea meciului și să îți pară puțin rău oricum ar ieși. Să gândești strategic, analizând perspectiva meciului următor, când treaba devine serioasă și ziua liberă din canapea e de domeniul trecutului. Să te uiți la Ana și să îți pară bine, apoi să te uiți la Jaq și să o tot ții așa, bucuros că nu trebuie să stai cu ochii pe două ecrane ca să-ți iasă. Să fim serioși: meritam asta. Prea am îndurat și am analizat ornamentele de pe fațada Tribunalului de Arbitraj Sportiv. 

A fost totuși un meci cu tenis muncitoresc. Până să câștige, Ana a tras, a împins, a izbit și a trântit. Fără ură, dar cu chin. Fără supărarea care eliberează grangurii către extremități, ci cu dorința de a mai stoarce mușchii de niște energie, ori de-a mai înzdrăveni articulațiile, cât să se mai miște spre o mingea ce altfel ar fi scăpat. 

Iar asta e ceva magic la Ana. Cei mai mulți dintre noi am crescut cu Ana lui Manole, zidită din niște motive logistice foarte dubioase și o altă variantă de Ana despre care aflam implacabilă un singur lucru: că are mere. Și am crezut tot timpul că situația nu ne face cinste. Și nu ne face cinste cu atât mai mult acum, când Ana lui Bogdan e în finală. Când avem o Ana Barton care scrie cu noi, pentru noi, despre noi și dincolo de noi. Și câte și mai câte Ane speciale, cu abilități dincolo de domeniul construcțiilor sau a producției de sucuri pline de zahăr. 

Ana lui Bogdan și-a pus în minte ceva ce, în semifinala cu Jaqueline, a trecut dincolo de oboseală. Când în setul al doilea se găsea îngrămădită de un 0-5 administrat rapid și părea că se risipește munca de 70 de minute din primul set, Ana a trecut și de scor. 

Dacă citești asta și ești om, știi deja că nu multe pot trece de momentul în care picioarele-ți sunt mămăliguțe, în care oasele pare că fac contact cu solul, iar în cap îți auzi creierul certându-se de la distanță cu o pereche de plămâni uscați ca plantele pe care-ți spuneau ai tăi să le uzi până se întorc ei din concediul de la Sovata. Or faptul că Ana Bogdan a înotat prin marea de piedici biologice păstrându-și coerența între linii și în spatele lor, e semn că acest model de Ana are mult mai mult decât mere.

Iar ăsta nu a fost un meci doar despre câștigătoare. La 25 de ani cât are acum, Jaq începe să dea din pedale cu metodă și direcție, păstrând în tolbă energia și forța cu care a ajuns până aici. Când între urechi îi e totul pus în ordine, lui Jaq nu îi spune nimeni care e ușa și în ce ordine se traversează apa. Are de când o știm genul de joc cu care să mute pereți și albii de fluviu după cum îi dictează sufletul. Uneori devine chiar amuzant până la stadiul de admirație să o vezi cu privirea aceea semi-diabolică specifică omului care a găsit crăpătura în zid și se pregătește să intre cu capul înainte. Și astea sunt lucruri ce tot am vrea să vedem.

Dar până atunci, Ana are finală de jucat. Ana are șansă la un trofeu WTA. Ana are fani. Ana are treabă într-un meci de la final de săptămână. Ana are șansă.

Cronica lui Mircea Meșter:

E ceva metafizic, de neexplicat în modul în care ne transformăm în personaje conduse de manete invizibile atunci când ale noastre se-ncrucișează prin competiții. Ești pierdut în spațiu, ca și cum cablul care te ținea de stația spațială s-a rupt și încerci să înțelegi ce vezi atunci când te-nvârți în vrie. În jur se strigă stereo „Hai, Ana!” și „Hai, Jaqueline!”, dialogul dintre spectatori continuă până-n buza serviciului, dar la final de punct nu-ți vine să aplauzi sau să te bucuri. Așa cum punctul câștigat de una e punct pierdut de cealaltă, fericirea uneia e tristețea celeilalte, dar în fundul cutiei craniene știi că aplauzele uneia nu înseamnă și suduielile celilalte.

S-a jucat tenis lung și bun la Cluj în semifinala de astăzi. Fix în ordinea asta. S-a îndoit acoperișul sălii de la presiunea pe care fetele și-au așezat-o pe capete înaintea partidei în care s-a jucat biletul spre lumină, iar asta s-a simțit imediat după ce-au început să-și încălzească deltoizii pocnind cauciucul peste plasă. S-au încrucișat laserele din iriși ca-n filmele de la Hollywood, ne-a mirosit a ars de la șosetele copiilor de mingi. Dacă legau ăștia vreo pocnitoare care se activa la atingerea razei, pușcau artificiile ca la revelionul din Dubai.

În lumea reală, presiunea se măsoară-n bari, dar unitatea de măsură în tenis e mai degrabă minutul de tatonare. Iar Ana și Jaq și-au luat temperatura reciproc vreo oră cu rezultate-n marjă. Senzația din tribune a fost că Jaqueline nu vrea să tureze motorul peste viteza a treia, iar Ana are nevoie de timp ca să ajungă să tureze motorul peste viteza a treia după ce cu o zi înainte alergase cât Tigst Assefa în meciul-maraton cu Arantxa Rus. Diferență de nuanță, dar același rezultat: un șah constant, apăsător, fără departajare evidentă.

Dar, până la urmă, dacă tot am așteptat meciul ăsta atât de mult, fetele au decis să ne țină pe scaune, să scoată un raport avantajos între tenis și prețul biletului, cum ar zice Iancu Guda în lucrarea științifică „Tenisul pe înțelesul tuturor buimacilor: cinci motive să investești în ași”.

Prima care a spart tensiunea superficială a fost Ana, cu un break pe neve adunat la 3-2. Jaq s-a cutremurat, și-a scuturat capul și a plonjat într-o ploaie de drepte ascuțite care au lăsat tăieturi pe parchetul vopsit de la Cluj. A ajuns la 40-15 pe serviciul Anei și amenința să-și ia înapoi posesiunile naționalizate, însă elanul s-a tăiat cu niște neforțate apărute neanunțat din umbra pădurii, altfel cam laitmotivul secundar al partidei.

Setul s-a dus la Ana, 6-3. Între seturi, băieții care mătură terenul de puful pierdut de mingi au fost alungați de Jaqueline, care a preferat să niveleze situația introducând în ecuație buldozerul. Am clipit, am luat o gură de apă, am verificat care-i treaba prin politică și tehnologie, iar între două refresh-uri pe mail Jaq ajunsese la 5-0 în setul secund. Carevasăzică, domnișoara Cristian avea praf de pușcă pe tun, dar păstrase muniția pentru vremuri grele. Cumva, situația geopolitică de pe teren se răsturnase atât de serios, încât părea că e nevoie ca Ana să-și caute prin gentuță frânele ceramice pentru a putea să oprească tăvălugul ieșit din nările fumegânde ale bucureștencei.

Jaq s-a oprit însă singură, aparent inexplicabil. La 5-0 a scos utiliajele de pe teren și a mizat din nou pe lovituri ceva mai dezacordate, dar sigure, cu scopul clar de a-și torpila un joc care-ar fi scos-o din pănuși până și pe madam Pliskova, degrabă ucigașă de speranțe în cealaltă semifinală, programată ceva mai târziu în aceeași zi.

Setul s-a dus la Jaqueline în final, pentru că trocul game pe game s-a săvârșit în continuare, iar de la 5-3 s-a făcut 6-3. Negocierile de pace reîncepeau de la zero, ca și cum toate luptele de până în acest moment n-ar fi existat. Foarte ușor de spus de pe margine, dar în mințile fetelor se căzuse prin tranșee, mirosea a ars și-a noroi, a transpirație și-a scrisori de acasă.

În timp ce Ana continua să joace într-un ritm personal, sacadat, acordat după propria ureche muzicală – una altfel foarte eficientă și structurată (sursa: tabela de scor din ultimele zile) , Jaq a continuat să apese pedala de frână, într-un proces de autosabotare despre care se va vorbi în manualele de strategie de peste timp. Trafic blocat pe rutele principale cedrebrale era și-n București, și-n Sinaia, dar parcă la munte altfel respiri când vezi stânca înzăpezită la marginea asfaltului.

Eram în decisiv, pe la 4-3 pentru Ana, când Jaqueline a servit stelar și a sprintat spre un 40-0 care trei minute mai târziu se transformase într-un break venit în cel mai prost moment al sportului ăstuia. Dacă la fotbal ne ferim de 2-0 ca politicienii de procurori, legenda spune că-n jurul celui de-al șaptelea game se învârte securea care decide în care dintre conturi cad donațiile. Amestecul dintre supraîncredea lui Jaq în sine însăși și dinții agățați în mingi de Ana între două reprize de respirație cu plâmânii storși s-a transformat într-un break și-ntr-o șansă unică de bifă pe singura pagină a agendei săptămânii rămasă liberă după dezmățul din ultimele zile.

Jaq și-a pus mintea-n drum și a luat break-ul înapoi, deși se afla pe marginea râpei, însă la următorul viraj s-a proptit din nou în propriile frâne și-n metronomul Anei, alimentat din rețea prin tribunele de la Cluj.

Cronicile de la Transylvania Open îți sunt oferite de noul Porsche Macan. Full-electric.

Karolina Pliskova – Harriet Dart: 6-3, 6-3

Am mari dubii că, în meciul ăsta, Pliskova s-a uitat la scor. A jucat pentru că oricum nu ai ce să faci la ora asta în Cluj. E aglomerat peste tot pe lângă arenă, cu oameni care sărbătoresc în baruri și restaurante titlul mondial câștigat de Popovici la 200 de metri, la Budapesta. E și traficul cum e și, în plus, antrenamentul tot trebuie făcut. După ce ai desfăcut sticlele alea de apă, măcar să ai motiv să le bei și să îți iei înapoi garanția de 50 de bani. 

Când s-a tras linie la caiet și a fost desenat tabloul de la Transylvania Open, faptul că ajunge Karolina Pliskova în finală părea o treabă mai sigură și decât răsăritul de mâine dimineață. Au fost în ultimii ani alegeri pentru postul de primar al Clujului cu mai multe emoții decât faptul că jucătoarea din Cehia va juca pentru trofeu. 

Deși a câștigat de două ori pe serviciul adversarei, Dart nu a părut că poate reproduce rețeta ce a dus-o către rezultat. O înțeleg perfect. În liceu, cu toată indulgența din lume, eram un elev de 5 la Chimie. Greu cu adevărat era ca, la lucrări, să prind o notă cuprinsă între 6 și 7. Dacă luam 8 sau – doamne ferește – 9, ajungeam în situația de a fi ridicat în picioare ca să explic cum am gândit soluțiile puse pe foaie. Ajungeam ca Dart, care pusă față în față cu ideea de a-și apăra break-ul scurs prin fileu, a clacat de fiecare dată.