Magiciana Bogdan

Eu înțeleg perfect ce simte Ana când joacă acasă, cu ai ei în tribune și copii de mingi cărora, dacă pui stetoscopul pe panourile de care stau lipiți, le poți evalua sănătatea inimilor între mingile jucate. Știți și voi ce simte. E similar cu ce-ți trece prin cap și suflet când merele din care faci compot sunt alea pentru care ai scuturat tu copacul ce ți l-ai plantat în curte, lângă casa pe care o știi de când pe lângă tine erau doar ciulini. 

E munca ta, pe limba ta. E ceva ce faci cu cei care te știu și te înțeleg. Și puține lucruri sunt mai magice decât ideea de a trage la o căruță la care cei din jur nu sunt spectatori, ci investitori. 

După un prim set în care a legănat copilul de 19 ani până l-a împachetat în birocrația unui prim set câștigat, Ana s-a trezit pusă în bancă, cu un 1-4 ce-arăta ca o ecuație complicată, în care necunoscutele nu sunt tot cifre, ci litere ce trebuie puse într-o frază ceva mai coerentă. Ne păștea un decisiv în miez de noapte, rețeta perfectă o victorie epică, dar și contextul greșit pentru un lanț sărit la fel de epic.

“Sunt ceea ce gândesc”, a spus Ana că și-a comunicat în momentul în care scorul se ducea energic în tolba Erikăi. Când o asculți pe Ana povestind momentele întunecate ale unui meci, îți dai seama cât de mult și în ce moduri se complică timpul altfel liniar de-a lungul unui meci de tenis. Ana e suficient de expresivă ca să-ți predea la fiecare partidă câte un curs intensiv despre felul în care a trăi clipa e un clișeu cu adevărat implacabil în funcție de cât de mare ți-e apa pe la glezne. 

Se vede la Ana cum tenisul e o formă de terapie pentru oamenii care au prea multe rachete în casă, pentru că te duce și te aduce prin toate locurile prin care și-un terapeut îți poate deschide drumurile. Dacă sportul îți provoacă astfel de dileme existențiale între pereții cutiei craniene și te ține în mișcare după mingi care țopăie cu 160 de km/h și cu silențiozitatea unui Macan full-electric, atunci ori ești bun, ori ești unde trebuie, ori ești Ana Bogdan în sferturile de la Transylvania Open. Ori toate astea la un loc.

Cronicile de la Transylvania Open îți sunt oferite de noul Porsche Macan. Full-electric.

Cristian/Mitu – Hruncakova/Panova: 6-4, 4-6, 10-7

Dacă o întrebi pe Jaqueline ce rol are jocul de dublu în cariera ei, o să-ți spună că e un soi de sport care seamănă cu tenisul și care poate fi folosit, după caz, ca încălzire pentru simplu, ca stretching pentru meciurile de pe tablou sau ca umplutură în chec. Backup plan, cum zic jucătorii de tenis.

Cu toate astea, odată îmbrăcată de show și încălzită, a lui Cristian intră în teren și nu prea mai știe de glumă. Dacă are arbitru în scaun, Jaq își așază tacticos ochelarii de cal și nu face diferența între BT Arena de la Cluj și Suzanne Lenglen de la Paris, chit că măcar suprafața ar trebui să pară dubioasă.

Alături de Andreea Mitu, cu care nu jucase niciodată până să facă touchdown la ediția 2024 a turneului din Ardeal, Jaqueline s-a calificat astăzi în semifinalele de dublu, eliminând favoritele 2: Viktoria Hruncakova și Alexandra Panova, ultima pe poziția 39 în clasamentul mondial al sportului alb în două ape.

Meciul de azi s-a terminat cu un pic de presiune hidraulică pe sistem, pentru că s-a vărsat într-un tiebreak până la 10 în decisiv. Poate că destinul a vrut ca partida să joace și rol de antrenament psihic pentru Jaq, care mâine are meci la simplu cu Clara Tauson. Adică contra jucătoarei care i-a prăjit șnițelele la Linz, acum o săptămână.

Arantxa Rus – Alizé Cornet: 4-6, 6-4, 6-0

Foarte des mi se întâmplă să ajung să mă uit la meciuri în care joacă Alizé Cornet. Când scrii din primele zile pe la turneele de Grand Slam, e salvarea oricărui cronicar aflat în căutare de meciuri care par interesante măcar după afiș. Arantxa Rus, la fel. Măcar ceva din existența ei o face să pară apropiată de sufletele noastre. Când e 3 dimineață și ziua abia începe la US Open, oricine pare a fi prieten e binevenit să îți fie prieten. 

Însă un prim set care durează 76 de minute nu e o idee pentru faza asta a competiției. Rar se întâmplă să câștigi un astfel de set și să te bucuri sincer, cu gândul onest că ceva ți-a ieșit cu adevărat. E ca atunci când faci sarmale: e bine că te-ai prins în sfârșit cum trebuie rulate, dar dacă deja s-a făcut 28 decembrie și apa din oală s-a evaporat deja de 37 de ori, parcă nu e cine știe ce victorie. 

A fost și motivul pentru care Arantxa a revenit facil în setul doi, ca mai apoi să pună cruce meciul în decisiv: când în mâini ai un topor și acțiunea e izbitul la temelia copacului, nu ceva complex la nivel cuantic, treaba devine simplă. Copacul, prin prisma acțiunii la care e suspus, într-un final poate doar să cadă. 

Iar Alizé e oricum făcută dintr-un aluat sportiv ce ți-e drag, dar care nu mai are loc pe rafturile din tenisul feminin. Pur și simplu e ceva acolo în toate meciurile ei. Marii sportivi vorbesc despre cum succesul e legat de rutine simple, cu cât mai puține elemente. Dar rutine intense și pasibile de a fi transformate într-un stil de viață. Tenisul, pe cât de complicat și variat pare, dă bine în poză când e simplu. Dai tare, bine și peste fileu e o idee stupidă dar care, măcar pe hârtie, te poate îngropa sub trofee. La Alizé nu e așa. Acolo, între oscioarele și mușchii ei, e un permanent freamăt poetic. Se luptă binele cu răul, FCSB cu Steaua, rockerii cu depeșarii, n-ai de unde să știi. Pe chipul ei citești greul meciului cu adversarul, dar și dramele urșilor panda care nu se pot împerechea din cauza încălzirii globale. 

Iar dacă dincolo de fileu e un blender uman bine încălzit și setat pe modul “dă-i tare până cade”, rezultatul final poate fi doar așa. 

Sara Errani – Caty McNally: 6-2, 6-4

Sara strânge corcodușe de sub copacul WTA de când fetele de circuit își înecau amarul înfrângerilor prin finale cu ce rămânea din bufetul cu specific american sau, după caz, cu Meldonium. Erau anii veseli ai tinereților, prin 2012, când Sara câștiga un trofeu important în Dubai înainte ca șeicii să viseze că Neymar și Cristiano Ronaldo pot ajunge prin zonă altfel decât prin semnalul de satelit plătit cu bani grei. 

Au mai trecut niște ani, dar Sara continuă să adune săptămâni de relevanță și puncte pe cartea de muncă. Nu știu dacă și de la ce punct începe să joace experiența în tenis, dar o parte din răspuns cu siguranță e la italiancă. 

În meciul cu McNally, Sara a părut sigură pe obiectiv și stăpână pe mijloacele mentale ale partidei. Știe cât de adâncă e apa și se cunoaște din grădiniță cu aproape toți scheleții care ar putea să iasă din dulap și să-i bântuie pacea jocului. 

După un break cedat încă de la primul game, au urmat patru câștigate în ritmul cu care îți duci copii la grădiniță în ziua liberă, după ce-a intrat salariu: știi că vine relaxarea, o meriți și îți permiți ce meriți, așa situația e una specială, cu destinația ceva mai importantă decât drumul.