Castana Bogdan

Ana Bogdan e stilul ăla de jucătoare arțăgoasă care se agață de orice semn aparent pozitiv. Dacă de peste fileu se degajă o mică dâră de ezitare și nesiguranță, prahoveanca se face scai și e în stare să îți ia toată mâna, ba chiar pe amândouă, chit că nu i-ai oferit decât un sfert de deget.

Cu atât mai mult când joacă în România, unde Ana are o conexiune aparte cu publicul. Tribunele de acasă îi dau aripi și brânci să joace mai bine, cam ce se întâmplă cu un fotbalist care ajunge peste noapte în vestiarul Stelei. Cealaltă față a monedei e că Ana resimte și ceva presiune. Parcă se teme să nu-i dezamăgească pe alde nea Mitică și tanti Ștefania, de la lojă, care spicuiesc aceeași limbă cu ea. În fine, aproape aceeași limbă, că dialectul de Sinaia e un pic mai limpede decât cel de Cluj.

Cu Arantxa Rus, din Olanda – chestie care e ca și cum te-ar chema Sansiro Ciocoi și ai fi cetățean islandez – stilul Anei și impulsul tribunelor au făcut echipă perfectă. După primul set și cam jumătate din al doilea, senzația generală era că olandeza n-are cum să scape victoria nici dacă pe scaunul arbitrului urcă alde Ionică Serea sau Chivulete. Dar Ana a luptat în continuare, că altfel nu știe.

Rus a continuat și ea să presteze ce a pregătit de acasă, adică să despice în două orice minge, că nu degeaba era prima favorită la Transylvania Open. Doamna cu fizic de fundaș central, de se sperie Drăgușin că vrea să-i ia locul la Tottenham când o vede, a persistat cu tenisul ei rece, apăsat și calculat. Ce n-a calculat a fost că românca era în stare să-și lase pe BT Arena și trei sferturi de inimă, dacă nu pe toată.

Ana a dat impresia că se leagă cu super glue de Arantxa și că n-o s-o lase niciodată să plece de acolo câștigătoare. Când Rus dădea să se desprindă, după încă un break și apoi încă unul, prahoveanca se ridica și cumva nivela iar partida. Al doilea set s-a dus în tiebreak, unde nu racheta a stabilit acel tensionat 8-6, ci sufletul.

Decisivul a fost similar, cu Arantxa din Monster, orașul ei natal, desprinsă la 2-0 și cu Ana în sprint ca s-o prindă de picioare, să nu cumva ca olandeza să se îndepărteze. Și Rus chiar nu s-a îndepărtat, deși a dat din coate și din picioare ca să scape din prinsoare. Ba mai mult, Ana Bogdan a servit pentru meci la 6-5, doar că ar fi fost un final prea banal pentru o asemenea reprezentație.

Deznodământul a venit tot în tiebreak. Din nou foarte strâns și la fel de dramatic. 7-5 de această dată și Ana zboară să joace cu Jaqueline semifinala 100% românească. Un meci după care, dacă aș fi antrenorul olandezei, i-aș zice franc: „Nu mai am ce să mai antrenez la tine, Arantxo, că ești deja sus, drăguțo. Îți mai trebuie doar un strop de pasiune!”.

Cronicile de la Transylvania Open îți sunt oferite de noul Porsche Macan. Full-electric.

Jaqueline Cristian – Anastasija Sevastova: 6-3, 7-5

(Cronica lui Ionuț Axinescu)

Jaq nu mai e o copilandră, dar pe teren transmite o energie adolescentină, un avânt specific vârstei la care te arunci cu capul înainte și știi că n-are cum să nu iasă bine. Fâșneață, genul care nu poate să stea liniștită nici într-un all-inclusive la vreun resort exotic din Republica Dominicană, munteanca lasă senzația că îi trec prin minte o sumedenie de gânduri și la toate răspunsul ei e „păi cum să nu pot eu, hai că se poate, Jaq”.

Pe lângă elanul acesta cu spirit universitar, tenisul lui Jaqueline e betonat cu ceva nuanțe de tactică, de mișcări strategice urzite să-i strice apele adversarei, plus o leacă de ruperi de ritm inspirate și izvorâte dintr-o stare generală de bine. Un melanj taman potrivit ca să-i faci de petrecanie unei doamne care și-a tocit nervii, genunchii și chiar fericirea prin WTA, ca Anastasija Sevastova.

Jaq și-a tras partea leului și a înflorit exact în momentele în care „vulpoaica” din Liepaja se aștepta să clacheze, pe considerentul că a noastră n-a văzut câte a văzut ea prin WTA-ul ăsta. În primul set, momentul cheie a fost cel în care Jaq i-a confiscat serviciul Sevastovei la capătul unui game lung cât o zi de post. Imediat, pe propria servă, munteanca a rezistat unui asalt la 0-30 și mai apoi a pus cruce setului.

A doua rundă părea croită pe același calapod, cu a noastră imprimând meciului un ritm pe care pur și simplu letona nu îl putea duce. Doar că Jaqueline s-a încurcat un pic în propriile gânduri și sentimente. A servit pentru meci la 5-4, clipă în care experiența Anastasijei a cântărit mai mult decât entuziasmul, strategia și concentrarea lui Jaq, care păreau indestructibile până atunci.

Noroc că punctul maxim al letonei a fost ca o migrenă de vară: intens, dar a și trecut repede. Sevastova a făcut break-ul, apoi a avut 40-0 pe serviciul lui Jaq, la 5-5. Și atunci bucureșteancă s-a conectat din nou la refrenul „păi cum să nu pot eu, hai că se poate, Jaq”. A măturat cu șansele de break ale adversarei, după care a isprăvit ziua chiar pe serviciul doamnei din Liepaja, așa cum îi stă bine unei jucătoare mari. Ceea ce Jaq dă impresia că poate fi, dacă nu cumva este deja.

Jaqueline Cristian – Anastasija Sevastova: 6-3, 7-5

(Cronica lui Mircea Meșter)

Pe scurt, Jaqueline a bătut-o azi la Cluj pe letona noastră favorită.

Pe lung, când veți mai auzi că e greu să-nchizi un meci de tenis atunci când ai minge de meci, sunați la domnișoara Jaq. Lucrurile par simple când fata noastră stă să sară în tobogan și să dea cu sete unde-a marcat cu creionul, ca un specialist în tăierea în semicerc a gresiei faianțate.

Singura problemă pe care pare s-o aibă Jaqueline înflorește în momentul în care e la distanță de două mingi până să încheie meciul. Englezii îi spun overthinking, noi îi putem spune, ceva mai complex, situația în care copila noastră începe să folosească ecuații cu trei necunoscute, deși până atunci a rezolvat meciul apelând la formule simple, din popor. Era să zic topor, dar asta mică n-are topor, ci în cel mai rău caz bâtă. Pe care-o folosește cu succes atunci când situația o cere.

S-o bați pe Sevastova, chiar și într-un meci jucat acasă, chiar și într-un turneu așternut la poalele unei perioade în care letona a sărit din circuit pentru a se dedica selecției de scutece de calitate și recunoașterii seturilor Lego potrivite, e o provocare mare. La fel ca mersul pe bicicletă, nici tenisul nu se uită ușor, mai ales că dacă ai racheta în mână sunt șanse mici să-ți rupi nasul la o frână bruscă pe partea greșită de ghidon. Jucătoarele mari nu-s neapărat jucătoare mari 100% din timp și nici n-au nevoie să fie. De exemplu, când alăptează. Cui îi pasă de viteza serviciului când nevoile tale sunt strâns legate de tehnica de montaj a căruciorului?

Dar în mod cert pot să fie din nou jucătoare mari atunci când au nevoie. Atunci când memoria musculară le reașază – de exemplu – într-o toamnă oarecare a anului 2018, când o semifinală cu Serena Williams a despărțit-o pe Sevastova de Everest.

Jaq a jucat azi mai ales inteligent. Posesoare a unor lovituri strașnice când e rost de rupt țipla de pe produs, am văzut în meciul cu Sevastova implicit cross-uri scurte cu reverul pe care letona n-a avut cum să le culeagă de pe strada Uzinei Electrice, adiacentă cu BT Arena, dar nu foarte accesibilă direct prin pereții sălii. Strategia a fost probabil un răspuns al cortexului la loviturile adversarei, care a părut că joacă șah în spațiu și favorizează mângâierea în fața obuzului. Mingile asta frezate cu racheta i-au adus și implozia: la 3-3, după un game lung cât fraza unui ardelean, Sevastova a băgat în burta fileului o mingea ușoară și i-a dat break-ul lui Jaq. De acolo s-a făcut rapid 6-3, poartă-n casă.

Setul al doilea a început cu o Sevastova ceva mai belicoasă. Nici asta n-a părut însă fisa corectă: Jaq a făcut un break în vreo două minute, s-a dus la 3-0 pe tabelă și-n minți ne sunau cu ecou aplauzele meciului cu Clara Tauson, în care a noastră a intrat cu buldozerul în mica sirenă și i-a mutat nordul.

Anastasija a întors însă avionul de pe pistă de două ori în setul al doilea. O dată când a revenit de la 0-3 la 3-3, apoi când a revenit de la 3-5 la 5-5. A fost însă foarte clar pentru toată lumea că joystickul e la Jaqueline, iar Sevastova e doar un personaj de joc care-încearcă s-o oprească din drumul spre finalul de stagiu. Și s-a întâmplat cum se cade, pe serviciul adversarei, așa cum fac jucătoarele care au destulă încredere în ele încât să nu mai aștepte propriul serviciu ca să scuture știuleții.

Harriet Dart – Nuria Parrizas-Diaz: 6-3, 6-2

Nu-i de mirare că miss Dart se simte ca acasă pe BT Arena. Clujul e, până la urmă, un soi de Londra cu grai ardelenesc. Vremea e la fel, de numărat bani și proiectat urmași, vitamina D se ia din supliment, că soare de unde, plus că dacă ieși din casă, te costă și să respiri. Unde mai pui că ambele metropole se fălesc cu la fel de mulți cetățeni din regiunea sfântă a Moldovei.

Harriet, deși cu clima de partea ei, n-a plecat grozav în duelul cu señora Nuria. În chiar primul game, iberica i-a ciupit serviciul britanicei, după vreo cinci șanse ratate. Londoneza s-a repliat elegant în următoarele game-uri, unele parcă jucate ca un omagiu adus clujeanului Florin Piersic: lungi și cu senzația aia apăsătoare că nu se vor termina vreodată.

De loc din Andaluzia, mai exact din Granada, unde soarele e boier și apare și iarna, Nuria nu prea și-a găsit pacea la Cluj. Dart a fost pe tot parcursul meciului jucătoarea „mai cerebrală”, expresie împrumutată de la comentatorii de fotbal, dar care s-ar potrivit cel mai bine la șah. Fără să fie nicidecum o „fuoriclasse”, cum zic italienii, Harriet a știut să se strecoare bine din acele game-uri fără sfârșit.

În al doilea set, englezoaica a calculat mai exact și „negoțul” de break-uri, care s-au succedat cu viteza cu care schimbau bișnițarii valută în anii ‘90. 17 mingi de break a avut Dart în acest meci, în contextul în care există jucători în ATP care n-au avut atâtea în toată cariera lor. Parrizas-Diaz, altfel optimistă și plină de bunăvoință, s-a simțit pesemne ca un angajat într-o firmă toxică: cum făcea un pas în față, cum venea Harriet și-o trăgea doi înapoi.

Toată tărășenia s-a terminat în două seturi, așa că Harriet rămâne pe Someșul Mic. Dacă află și cât e chiria la Cluj, la concurență cu Londra ei iubită, posibil să-și dorească să rămână aici și după turneu.

Karolína Plíšková – Sara Errani: 6-2, 6-0

Nu știu alții cum sunt, dar la meciul ăsta m-am simțit ca și cum ar fi sunat 2010 să-și ceară jucătoarele înapoi. Dacă cehoaica a crescut oarecum odată cu noi, de Sara nici nu știu ce să zic. Câteodată nu-s sigur dacă signora doar joacă tenis sau în timpul liber mai și cântă la San Remo. Sau poate că e doar cu muzica și m-a lăsat memoria?

În sprijinul acestei ultime variante e meciul de azi, în care fata din Bologna a prestat cum ar presta și talentatul Eros Ramazzotti, de pildă. Două game-uri tot ar lua și Walter Luciano, că doar a jucat fotbal băiatul. Sau Julio Iglesias era cântărețul fotbalist? Cine știe, v-am zis că meciul ăsta m-a purtat în alte dimensiuni.

Dar am alibi, e greu să te concentrezi când cehoaica a jucat practic singură. Că tot am ajuns și la Karolina, nivelul ei crește de la o zi la alta la Cluj. Dacă în primul tur a părut plictisită și aflată într-un moment de cumpănă a vieții, acum lucrurile se cam leagă frumos pentru Karolina. Probabil că-i priește Ardealul, care n-are în comun cu al ei Monte Carlo decât prețurile.

Teoria mea e că și de asta s-a grăbit să încheie conturile cu Errani. Clujul e atractiv noaptea, chiar dacă nu poți să te întorci cu metroul la hotel. Una peste alta, ne bucurăm că Plíšková se simte bine în România și că de aici pornește cursa ei spre revenirea în vârf. Important e să nu meargă chiar până la capăt la Transylvania Open, că trofeul ar sta mai bine în brațele unei românce. Ana sau Jaqueline, contează mai puțin.