N-a trecut încă o săptămână de când Jaqueline Cristian i-a luat un set Amandei Anisimova la New York și i-a uscat un buchet de nervi americancei. Atunci, în tristețea eliminării, părea doar un episod pitoresc pentru noi, ăștia care ne hrănim cu victorii mici și speranțe mari. Doar că de acum Amanda e dublă finalistă de Slam în același sezon și episodul ăla de la buza optimilor capătă greutatea unui trofeu simbolic: dacă Anisimova le-a bătut pe Swiatek și pe Osaka ca să ajungă în finala de sâmbătă, faptul că Jaq a scos un set din ea devine aproape patrimoniu românesc.
Semifinala cu Naomi Osaka a thriller cu lumini de Broadway și scaune tari, de Arthur Ashe. Două ore și jumătate de schimburi în care s-a jucat la limita între glorie și groapă. Două fete care știu cum e să trăiești între ași, Instagram și psihologi sportivi au ridicat mingea și tribuna la același nivel de intensitate. Osaka, mama-campioană cu patru Slamuri, a smuls primul set la tiebreak și a executat geometrie în spațiu ca în vremurile în care părea că va ține circuitul WTA la subsuoară până vând vine ziua retragerii.
Clive Brunskill/Getty Images
Dar când inerția trebuia să se transforme în victorie, Naomi s-a pierdut în labirintul propriului joc.A ratat mingile-cheie când a fost aproape de meci la 6-5 în setul al doilea, a trăit momente în care robotul care urlă la tușă părea mai sigur pe el decât ea însăși și i-a oferit spațiu Amandei să crească. Anisimova a rămas pe vârfuri, încăpățânată, gata să atace ca o viperă amenințată și a dus setul al doilea la tiebreak, unde a strâns punctele și-a sprintat în decisiv.
Sarah Stier/Getty Images
Decisivul a arătat ce înseamnă să miroși sânge și să nu mai lași prada să respire. Osaka a mai prins câteva explozii, dar Amanda a început să vadă găurile în defensivă și să îndese acolo forehanduri cu precizie chirurgicală. Nu s-a încheiat fără emoții, pentru că Amandei i-a luat ceva până să scoată cheia din broască. Dar Naomi a rămas cu aplauzele, cu respectul pentru revenirea dintre scutece și cu senzația că în cercul restrâns al fetelor care jonglează tenisul mare a reintrat un personaj principal despre care credeam cu toții că a fost scos din distribuție prin automutilare câteva acte mai devreme.
Amanda, în schimb, rămâne cu miza. A doua finală la rând, la Wimbledon și acum la US Open. Cu foame de revanșă cum n-a mai avut nimeni de la Paolini încoace. Un parcurs care transformă lacrimile din iulie într-o poveste de film în care protagonista se ridică din hăuri, își șterge machiajul întins de lacrimi și-l caută pe propriul ei Bill, care aici ia forma Sabalenkăi, vocea de motor turat a tenisului mondial.
Apropo de Bill: „Răzbunarea nu e niciodată o linie dreaptă. E o pădure, iar într-o pădure e ușor să te pierzi, să ratezi drumul, să uiți pe unde-ai intrat”.
Elsa/Getty Images
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de Porsche
Știu c-am mai vorbit despre asta și rezultatul primei semifinale de la US Open nu s-a vărsat înspre dânsa, dar am stat minute-n șir cu scobitori ținându-mi pleoapele treze azi noapte gândindu-mă la situația de facto a Jessicăi Pegula în sportul ăsta. Sport în care, așa cum știm, jucătorii intră optimiști și ies ca mașinile după un accident cu capul de pod: bătuți și cu mintea îndoită, iar singurul avantaj vizibil pare faptul că nu se pot plânge de bani o bună perioadă de timp, proporțional cu rezultatele.
În contextul ăsta, există ceva aproape romantic în încăpățânarea Jessicăi Pegula de a juca tenis. Uite, pe Arthur Ashe poți ajunge în multe feluri dacă ești american. Cu mașina e o variantă, dar uneori durează două ore să ajungi aici din Manhattan. Cu metroul pare cel mai ușor, dar Tatăl lui Jess, de exemplu, a venit semifinala de la US open ancorând un iaht de 100 de milioane de dolari la Long Island, adică la juma’ de oră de Ashe. Cumva, un pic mai ușor decât cu metroul. Jessica, pe de altă parte, a ales cel mai sinuos drum cu putință ca să bifeze aceeași destinație: a început pe la 5 ani, cu racheta în mână și cu tone de transpirație și de dileme sportive care i-au apăsat creierul și i-au modelat copilăria. Se spune că-n viața contează drumul, nu destinația, dar ăsta e un contraexemplu bun: contează ambele în aceeași măsură.
Evident, drumul ăsta sinuos are un alt miros atunci când știi că nu-i singurul pe care-l ai la dispoziție. Probabil că pe fața fetei vor apărea mai târziu ridurile, n-a prea avut procese de conștiință că ai ei și-au cheltuit ultimii bani pe rachete și bocanci. Dar faptul că Jessica e aici, în vârful absolut al tenisului și că mai sus nu prea are unde să meargă (ar mai fi vreo doi metri până la vârf, dar locul e ocupat cu Iga și Aryna, care-și fac selfie-uri de ceva vreme) e strict rezultatul unei încăpățânări vecine cu imposibilul. Bravo, fată, respect.
Azi noapte, într-un nou episod al seriei „Da’ de ce n-o fi fata asta pe iaht să soarbă-n liniște dintr-un pai între șampanii reci și prosoape calde pe puntea iahtului?”, Pegula a petrecut două ore și ceva în fața Arynei, cea mai brutală voce din tenis. La propriu și la figurat. Aryna, despre care nu prea ne putem pune aceleași întrebări – știm deja c-a ales tenisul pentru că era una dintre puținele trambuline care te extrag fără zgomot din țara-mamă ți te lasă să vezi planeta fără să te urmărească ăia prin lume să-ți arate orașul de la geam. E același drum sinuos pe poteci de junglă, dar pornit mult mai de jos, unde tenisul e gri și incert și unde o rachetă costă cât un salariu. Bravo și ție, fată.
Recunosc însă că în creierii nopții de joi spre vineri, când s-a efectuat această semifinală, vocea suav-metalică a Arynei Sabalenka m-a făcut să încerc toate nivelurile de volum ale difuzoarelor, cu un final metafizic în care am preferat să văd meciul pe Mute, să nu-i trezesc pe ai mei (oameni normali cu program normal, nu ca nebunul de Meșter). Apropo, regulamentele spun ceva despre zgomote excesive, dar nimeni nu are curajul să-i taie microfonul integrat în plămâni. O avea pile la federație.
Pegula a avut publicul, a avut și un început bun: a luat primul set, a făcut ca Arthur Ashe să tremure, să vibreze și să creadă, pentru câteva minute, că miracolele încă există în New York, așa cum am văzut cu toții în Singur Acasă 2. Și dacă n-am văzut încă, nicio lună decembrie nu-i prea departe să ne punem la curent cu subiectul.
Dar miracolele n-au rezistență la 200 de km/h. Sabalenka s-a întors de la baia strategică dintre seturi cu aerul ăla de om care tocmai a negociat prețul gazului pentru o țară întreagă și a început să lovească în Pegula cu forehandul ei nuclear care ar putea alimenta hidrocentrale. 6-3 în setul doi, apoi 6-4 în decisiv. Jessica a încercat, a alergat, a construit, dar de fiecare dată când părea că prinde aderență, Aryna scutura balisticele din țeavă. Bielorusa a dar și cu racheta la pământ, mai degrabă pentru decor, dar apoi a înfipt mingea în colțuri și a urlat spre eter ca o jucătoare care știe Serena Williams e ultima fantomă care mai trebuie exorcizată din Flushing Meadows.
Finalul e aproape ca anul trecut: Sabalenka e din nou în ultimul act la US Open. Încă un pas și devine prima după Serena care-și apără titlul la New York, loc care în mod tradițional a fost rezervat în anii din urmă pentru surprize și nume noi pe lista de câștigătoare de Slam. Anisimova ridică mâna în spatele clasei. O avea ceva de spus?
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
