Mâine cu covrigi în coadă

---

Suntem foarte mândri de cuvintele noastre de duh, de proverbe și zicători, iar faptul că acestea au fost clocite de înțelepciunea populară le face cumva intangibile, adevăruri absolute pe care le luăm ca atare, uneori nemestecate. Nu-s neapărat de acord cu această tactică impasibilă, aproape ignorantă. De exemplu, nu voi achiesa niciodată la sensurile absconse ale unei expresii precum „A râs pe sub mustață” – nu-i ca și cum ai avea cum să râzi altfel dacă te trece. Gura-i sub mustață în principiu, poate doar domnul Țiriac să aibă mici contestații și să depună excepții de la această regulă. La fel, „s-a ascuns după deget” și „ai întors-o ca la Ploiești” – chiar nu mai e vreo șmecherie să faci asta, mai ales de când au făcut ăștia sensuri giratorii la intrarea în oraș.

În același registru te vei lovi uneori de expresia „Răzbunarea-i arma prostului”, pe care de astăzi sunt absolut convins că a scris-o cineva care n-a pus mâna în viața lui sau ei pe o rachetă de tenis. Nu, doamnă, domnule, nu. Răzbunarea e arma celui care vrea să demonstreze că un covrig dublu în finala de la Wimbledon a fost pur și simplu un accident, un cutremur pe care n-ai avut cum să-l previi pentru că nimeni din istoria cunoscută n-a trecut prin așa grăzvie. Întrebați-o pe Amanda Anisimova dacă e de acord cu expresiile românești, după ce astăzi, în sfertul de la US Open cu Iga Swiatek, a decis să anuleze unilateral întoarcerea celuilalt obraz, altă tradiție creștinească cu care nu-s de acord decât eventual dacă obrazul e de vită și stă-n farfurie.

Amanda a luat azi covrigii de la Wimbledon, i-a ridicat tacticos din pungă și i-a servit calzi în fața Igăi Swiatek, care a apucat să intre azi pe teren cu aer de lăcătuș mecanic într-o fabrică poloneză de rulmenți și a început cu break, reluând lectura de la semnul de carte pe care-l lăsase la Londra. Doar că, de data asta, cu iarba verde de acasă mirosind înțepător prin tot complexul de la Flushing Meadows, americanca n-a mai zăcut ascultătoare și fără reacție. A spart mutual, a început să muște din fiecare punct și să o facă pe Swiatek să arate pentru prima oară în turneul ăsta ca o jucătoare umană, nu ca un algoritm cu fustă.

Atât de umană, încât poloneza a început de pe la ijlocul setului întâi să vorbească cu ea însăși pe teren. Nu știm din ce specie psihologică fac parte bâiguielile pe care le vezi pe buzele Igăi atunci când e împinsă-n corzi – rugăciuni, cărți de dezvoltare personală învățate pe de rost, incantații, parole pe care și le repetă să nu le uite sau texte care evocă gloria poporului polonez, poate chiar Sobieski și Românii, cine știe? Dar e cert că reacțiile i se acutizează și devin vizibile de fiecare dată când așteptările Igăi se despart de realitatea din teren ca breteaua de ieșire de pe autostradă de vitezomani.

Primul set s-a scris rapid: Anisimova a așteptat până la 5-4, când Swiatek intrase-n rutină și aștepta prelungirile. Dar Amanda a închis afacerea cu un break monumental – nu chiar ca discursurile motivaționale de pe TikTok, dar pe-acolo. Setul al doilea a început cu 2-0 pentru Iga, care părea că face tot posibilul să evite să ne vadă scriind despre faptul că rezultatele uneori diametral opuse de la o zi la alta (sau de la un set la altul, s-a mai văzut) din tenisul feminin actual demonstrează perfect lipsa de consistență și de coerență în forma sportivă și mentală a jucătoarelor. Dar Amanda, cu imaginea acelui 0-6, 0-6 tatuat pe creier și subliniat cu marker negru pe cine știe ce păpuși voodoo din propria cameră, s-a scuzat că ne afectează distracția și a egalat instant. Apoi, când a mirosit sânge de căprioară de Wroclaw, Anisimova a intrat all-in. Swiatek, murmurând apăsat printre buze șapte volume de poezii de Brumaru, a făcut dublă greșeală la 3-4 și i-a dat ocazia Anisimovei să servească pentru meci. Lucru care în finala de la Londra părea mai departe decât sondele Voyager de Terra.

Finalul a fost aproape romantic, de-a dreptul demn de ecranizare: Anisimova a închis cu o minge care-a lovit fileul și-a căzut obraznic la o palmă-n terenul polonezei, semn că zeii tenisului nu doar că au simțul umorului, dar, uneori, râd de li se-ntind ridurile văzând câtă pasiune și sens punem mereu cu toții în ceea ce-n esență e un joc.

Swiatek pierde deci în premieră într-o semifinală de Slam în acest sezon. Adio New York, adio tentativă de dublă la US Open. A părut obosită, lipsită de plan B, C și D și – lux pe care rareori și-l permite – aș zică c-a fost chiar frustrată de ce se-ntâmpla pe teren. A strâns mai multe neforțate decât lovituri câștigătoare, a lăsat racheta să atârne flască și ochii să fugă în gol. Pentru o jucătoare care a primit sticker mov de intrare pe gratis în club la Wimbledon acum două luni, să arate așa în fața Amandei a fost aproape caricatural. Probabil că și Sabalenka a râs molcolm la vederea acestui fenomen meteorologic foarte rar.

Anisimova merge în prima ei semifinală la US Open, cu Osaka sau Muchová la orizont. Și dacă joacă cu aceeași poftă, s-ar putea ca proverbele noastre să aibă nevoie urgentă de rescriere. Și nu, confirmăm că răzbunarea nu e arma prostului. Nu-i nici măcar armă. E pur și simplu un instinct natural care nu face decât să reașeze lucrurile la locurile lor, cât de cât conforme cu realitatea.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de Porsche

---

Ăsta a fost un meci aproape misterios. Deși scorul îți poate indica faptul c-a fost un blockbuster, un meci pentru care ar fi trebuit să-ți părăsești cursul natural al vieții pentru a te-nfige în televizoare sau, dacă ești norocos, în tribune, lucrurile nu-s chiar cum par. Așa cum există meciuri excepționale care par unilaterale prin scor, ăsta a fost mai degrabă fad. N-aș spune plictisitor, că-i totuși sfert de finală de Slam și oamenii (ăia norocoși) au plătit niște sute de dolari ca să-i vadă azi la treabă pe doi dintre eternii cai breji fără coamă ai tenisului masculin. Dar nici departe n-a fost.

Or fi fost emoțiile, presiunea semifinalei care plutea deasupra arenei, gândul că indiferent dacă iei pilula albastră sau roșie, dincolo de portal dai probabil de Măria Sa Împăratul Roș. Habar n-am, mintea jucătorului de tenis e unul dintre misterele absolute ale medicinei contemporane: azi bați campioni, mâine te bate Ostapenko. Mă rog, ce vreau să zic e că meciul ăsta a fost atât de liniar și de lipsit de substanță, de concept, încât m-am apucat de la sine putere să mut mobilierul prin birou, chestie care-mi stătea pe cap de ceva vreme. Partea proastă pentru jucători e că acum am mai multe ecrane pe care-i văd, deci slabe șanse să ratez ceva vital în cronici. Partea bună pentru ei e că nu o să insist prea mult pe meciul ăsta, îmi păstrez energia pentru ceva ce chiar merită.

În fine, să zicem că Felix merită. În primul rând pentru că în capul meu seamănă cumva cu Zidane – nu mă-ntrebați de ce, poate de la V-ul ăla pe care-l formează linia părului pe frunte, sunt îndeajuns de superficial încât să-mi iau repere de genul ăsta. Iar eu pe Zidane îl consider zeu absolut, indiferent de câte tone de goluri la raportul cincinal mai scot băieții care bat mingea azi. Așadar, Auger-Aliassime are-n mișcări și stil o tăcere apăsată pe care-am învățat să o respect într-o lume din ce în ce mai flamboaiantă gratuit. Omul e din Montreal, oraș care și-a făcut o artă din a fi serios și civilizat, chiar și atunci când afară e -25 și tramvaiul nu mai pornește. Și fix așa joacă și el: un tenis auster, monocrom, cu grimase reținute și explozii rare, dar eficiente.

În partea cealaltă, Alex de Minaur. Australian cu sânge și lexic spaniol, băiat care ar putea juca liniștit figurant într-o piesă cu Don Quijote, pentru că are alergătură, are spirit, acum are și freză, dar n-are sabie. Azi a avut ocazia să iasă din blestemul celor șase sferturi pierdute la Slam-uri, dar a ratat, din nou. A avut ocazii să ducă meciul în decisiv, chiar a condus pe alocuri, a făcut ce face el de obicei, adică a alergat până i-a sărit cangurul imaginar din buzunar, dar în momentele mari i-a tremurat mâna. Și asta nu iartă nici măcar tenisul care de obicei se face că iartă.

Felix a câștigat în patru seturi, două dintre ele în tiebreak, al treilea în prelungiri. Patru ore de ping-pong cu nervii și cu timpul nostru, în care amândoi au produs suficiente greșeli cât să deschidă un second-hand cu erori neforțate. Dar pe final, între cele două tiebreakuri care au cântărit cât un referendum, canadianul a fost ăla care a pus liniștea și pâinea pe masă. N-a fost frumos și nici estetic, dar a fost suficient.

Felix e-n semifinală la US Open. E a doua din carieră, după 2021. Diferența e că atunci părea că se strecoară prin ușa întredeschisă. Acum l-a bătut pe Zverev, l-a bătut pe Rublev și a trecut de Minaur. E drum oficial, cu pașaport și ștampilă. Nu știu dacă e suficient pentru a trece și de Sinner, dar măcar nu se va prezenta la semifinală cu dinții cariați.

Tindem să generalizăm și să ne folosim de stereotipuri când vorbim despre popoare. Nemții muncesc, spaniolii nu, americanii sunt cum sunt, că nici ei nu mai știu exact ce și cum sunt după ultima jumătate de an. Italienii? Italienii-s niște români care se-mbracă bine. Știm clar asta, e scris și pe Columna lui Traian. Cu marker roz.

Dar data viitoare când apelezi la prejudecăți și generalizări, sună-l pe Musetti și roagă-l să-ți aducă aminte de US Open. Turneul la care până și el, italiano vero, s-a prins că nu toți italienii sunt la fel. Una-i Cobolli, pe care-l demolezi de nu rămâne din el nici rahat pentru analize, alta e Sinner, care e fix în aceeași situație, doar că invers: dă, nu prea știe să primească. Bine, Lorenzo știa asta dinainte de sfertul de la US Open – pe Sinner îl știu toți italienii din generația lui că nu știe de glumă.

Acu’ e la fel de adevărat că, născut și crescut în Alto Adige, Sinner are la fel de multe lucruri în comun cu Gianni din Bari cum ai și tu. Poate chiar mai puțin. El vine dintr-un Land unde se vorbește nemțește, unde oamenii își beau berea cu rigoare matematică și unde singura operă creativă e lista de cumpărături. De acolo vine Jannik: un mecanism cu pistrui care a învățat să bage forehanduri în teren cum bagi monede la parcometru. Precizie, disciplină, zero baroc.

Meciul a fost un assalto alla baionetta, cum ar fi zis Puccini dacă s-ar fi ocupat de cronici de tenis și scria despre victoria lui Bill Tilden la US Open-ul din 1924 în loc să se-agațe cu vioara-n portativ. A fost 6-1, 6-4, 6-2 în două ore, timp în care maestrul Puccini ar fi scris că Musetti s-a zbătut cât să dea impresia că și-a adus partitura la repetiție, dar a cântat mai degrabă la trianglu într-o orchestră care trăgea Tosca. Șapte mingi de break a avut Lorenzo. Toate au dispărut sub loviturile reci ale compatriotului care i-a explicat, pe scurt, diferența dintre tenisul de cafenea și cel de Grand Slam.

Cifrele devoalează spiritul jocului: Sinner, 28 de lovituri direct câștigătoare și doar 17 greșeli. Musetti, 12 winners și 22 de gherle. Cum ar zice fanii fotbalului, a fost un derby Roma–Juve jucat cu juniorii într-o parte și cu primul 11 de Champions în cealaltă. Nu e nimic nou, însă: Sinner n-a pierdut niciodată (din 16 încercări) cu băieții din Cizmă, iar Musetti încă nu i-a luat set în trei meciuri. Dacă ar fi ca-n politica dâmbovițeană, băieții ar face ei cumva să-l dea jos pe roșcat, că prea le strică toate combinațiile.

Și dacă tot ziceam de stereotipuri: Musetti e Italia aia cu gesturi largi, cu poezie, cu rever baroc și speranță. Sinner e Italia care n-are timp de poezie pentru că trebuie să prindă trenul de 6:47. În tenis, trenul ăla pleacă mereu la timp.

Jannik îl așteaptă pe Felix în semifinală. Probabil că nici canadienii nu știu diferența dintre italienii din nord și ăia din sud. E momentul s-o învețe.