Sâmbătă am jucat fotbal. Ca de obicei. Contra unor tipi pe care am avut ocazia să-i văd până acum doar la televizor, pe stadioane cu mai multă istorie decât România. Cum nu se întâmplă prea des.
Oficial, am reprezentat Echipa Bloggerilor, instituție care merită să fie ceva mai susținută tocmai pentru că nu e a nimănui, ci a noastră. Ca de obicei. Ca exemplu, sâmbătă am văzut câteva fețe noi prin echipă. Cum nu se întâmplă prea des.
Am ratat mai multe ocazii decât au avut ei. Ca de obicei. Totuși, am pierdut cu 3-0, după ce Viorel Moldovan ne-a dat două goluri și o pasă de gol (eu așa țin minte, deși prin online se vehiculează ipoteza șocantă conform căreia excepționalul fotbalist român, membru al echipei naționale în perioada sa de glorie, personaj marcant al fotbalului autohton și un om de bază al echipei Dolce Sport ar fi marcat doar un gol, forțe oculte încercând să-i sustragă acestuia fericirea și bucuria de a fi marcat două goluri în poarta bravului portar Adi Zăbavă, acest stâlp feeric cu far în lumina nopții lăsate pe jocul modest al echipei pe care am reprezentat-o cu atât aplomb și chiar succes în diferite ocazii anterioare. Iar acum mă opresc din frază, pentru ca cei care intră prima dată pe blogul ăsta să nu creadă că au de-a face cu un nebun, ceea ce se și întâmplă, de altfel, dar e bine să nu zici hop până nu treci puntea și să ții cont de faptul că paza bună trece primejdia rea). Cum nu se întâmplă prea des.
La un moment dat, undeva după minutul 5 al primei reprize, m-am enervat și-am ieșit de pe teren. Ca de obicei. Spre deosebire de alte ocazii, am ieșit în afara balonului care acoperea terenul și am stat vreun sfert de oră încălzit de soarele primei zile adevărate de primăvară a anului. Cum nu se întâmplă prea des.
Evident, m-am lovit. Ca de obicei. De data asta, însă, mi-am întins ligamentele genunchiului stâng, pentru că piciorul a luat-o într-o parte, iar eu în alta, iar urmarea a fost o noapte în care n-am putut să dorm de durere. Cum nu se întâmplă prea des.
Ca să vă faceți o idee despre cum a jucat Echipa Bloggerilor, aflați că unul dintre cei mai buni oameni de pe teren în formația noastră a fost Marius Matache, cunoscut în lumea menestrelilor drept Make, cel care i-a ținut piept (și ce piept!) cu destul de mult succes lui Viorel Moldovan, un tip care pe vremea lui lua din prima de joc cât ia Make din cântat într-un an. Cred. Ca de obicei. Celălalt jucător care a ieșit în evidență a fost, așa cum am spus și mai sus, Adi Zăbavă. Care se poate lăuda cu laudele lui Moldovan, dacă-mi permiteți redundanța. Cum nu se întâmplă prea des.
Înainte de meci, Răzvan Baciu a executat o lucrare de mare amploare, montând camere de tate tipurile în toate cele zero colțuri ale balonului (era oval spre rotund). Ca de obicei. Au fost în total vreo 5-6 camere, implicit unele pe barele transversale ale porților, lucru care – se vede treaba – ne-a cam indus o stare de neliniște sufletească, unii preferând să-și așeze tot timpul freza în loc să joace fotbal. Bogdan Dăscălescu, fost și actual Ihearlights, este exclus din acest tipar din două motive: o dată pentru că se știe că nu-mi place să generalizez, apoi pentru că s-a tuns înainte de meci aproape de zero, mascând faptul că are din ce în ce mai puțin păr în grădină. Vorbesc de copaci, da? Cum nu se întâmplă prea des. Că eu mă pricep la mașini.
În echipa Dolce Sport (apropo, mai multe poze de la meci găsiți pe pagina lor de Facebook) au jucat, pe lîngă Viorel Moldovan, Iulian Miu – fostul jucător al Stelei – și Ion Manu, care acum niște ani bătea linia porții prin Giulești. Plus câteva fețe cunoscute după voce. Adică din comentariile meciurilor de la TV. Ca de obicei. Miu a început să pună niște kile pe el, dar tot sare la cap ca-n vremurile bune, făcându-mă să-i dedic niște poezii lui Ciubotaru, care ar fi trebuit să-l marcheze, în timp ce Ion Manu – al doilea mare gras de pe teren după mine – a scos toate tentativele de șuturi pe care echipa noastră le-a trimis forțat spre poarta lor. Iar când Ion Manu n-a fost pe fază, a demonstrat că este peste tot acasă, porțile i se închid, iar barele l-au ajutat de trei ori să scape cu fața curată fără ca Echipa Bloggerilor să marcheze vreodată. Cum nu se întâmplă prea des.
În ceea ce privește prestația mea, a fost una de nota 4 spre 5, cu scăpări spre 6 când am dat o bară după o lovitură de cap. Adică după o ratare. Ca de obicei. Din păcate, în loc de fostul abdomen am ajuns să duc în brațe un pepene, ceea ce cam încurcă la alergare, iar de sâmbătă mi-am jurat că nu mai pun gura ce umflă și că trebuie să revin la forma inițială care m-a consacrat. Evident, pentru că my wish is my command, se va întâmpla asta în scurt timp, iar următorul meci cu Dolce va avea un jucător în plus și un gras în minus. E o promisiune. Cum nu se întâmplă prea des.
Alte ipoteze despre schemele tactice și abordarea psihomotorie a jocului găsiți la Chinezu, care a stat pe marginea terenului și ne-a dat indicații tactice prețioase despre cum să facem bani din bloguri. Ca de obicei. În rest, până la ora închiderii ediției n-a mai scris nimeni, semn că moralul e la pământ și că viața merge înainte doar când nu merge înapoi. Așa cum se întâmplă tot timpul.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
