Eram în clasa a zecea când am auzit pentru prima dată o piesă a celor de la Taxi. Se numea Criogenia salvează România şi era un rock antrenant cu mesaj social ascuns în umor. Apoi, la foarte puţin timp, am dat de Trag un Claxon, o piesă ciudată, cu conotaţii pe alocuri sexuale, care parcă făcea parte dintr-un cu totul alt univers. Şi care a dat şi numele primului album. Ritmul cobora apoi însă într-o baladă lirică excepţională, Luna, care părea şi ea cântată de cu totul alţi oameni. De fapt, între cele trei piese exista un singur numitor comun: o voce ciudată, graseiată, nazală, cu inflexiuni neobişnuite, care aparent nu era construită pentru a face o carieră serioasă în muzică.
Amestecul care atrage
Am cumpărat, totuşi, albumul. 440.000 de lei. Era vremea casetelor audio, iar în Bistriţa exista un singur loc din care-ţi puteai procura în mod oficial tipul ăsta de muzică. Undeva în centru, într-un magazin de câţiva metri pătraţi în care CD-urile erau puse într-o zonă specială dedicată produselor speciale. Plin de casete de toate tipurile şi culorile, fără nicio aranjare alfabetică sau în funcţie de gen. Era într-o după-amiază, ieşisem de la şcoală şi m-am îndreptat spre casă rapid, curios de titlurile noi pe care le citeam pe spatele carcasei: titluri precum Păcat că nu eşti normală sau Aici sunt banii dumneavoastră contrastau direct, semantic şi repertorial, cu Jumătatea Mea, Nu mai eşti sau Nebunia furtunii.
Cum intrai în casă, din holul lung făceai dreapta în bucătărie, acolo unde un casetofon modest era aşezat pe colţul frigiderului, într-o casă în care muzica a însemnat în principiu vizite fluctuante prin Roxette. L-am dat jos, am desfăcut grăbit caseta, m-am aşezat pe scaunul dinspre frigider şi am pornit într-o adevărată călătorie ciudată, cu halte diferite şi schimbări de direcţie care variau în funcţie de piesă. M-au atras textele, care nu semănau cu nimic din ceea ce auzisem până atunci în România. De la cascada de metafore din Nebunia Furtunii la aparenta cascadă lingvistică haotică din Păcat că nu eşti normală. De la mesajul simplu şi liniştit din Jumătatea mea la enumerarea nebună pe ritmuri orientale din Vishine. De la ciudăţenia din Hip-Hop-Rock la directele din Cântec de Groază. Taxi era… altfel.
Taxi înseamna un amestec de texte uneori mult prea directe pentru peisajul versurilor româneşti, cu accente sociale şi politice şi cu poezie ascunsă în balade. Uneori fără rime, alteori fără o aparentă logică contextuală. Totul se desfăşura pe un fundal care mergea de la metal la balade melodioase, de la solo-uri de chitară la piese numai bune de ascultat acustic. A fost o atracţie complet involuntară, iar piesele îmi rămăseseră în minte. Devenisem unul dintre foarte puţinii fani ai unei formaţii aproape necunoscute la ora respectivă.
Piesa Luna s-a auzit la Eurovision şi a atras mulţi fani spre o formaţie cumva atipică pentru ceea ce însemna muzica românească în care lirismul însemna un Holograf care renunţase deja la rock-ul de odinioară şi un Direcţia 5 care îşi schimbase complet sensul între timp. În cazul celor de la Taxi, diferenţele enorme dintre piese au dus la reacţii diametral opuse din partea cunoscuţilor, în funcţie de piesa pe care au auzit-o prima dată la radio sau la televizor. Unii – mai ales publicul feminin – îi ştiau pentru piesele moi, de dragoste. Alţii susţineau că Taxi e de fapt formaţia aia cretină din Criogenia salvează România, o piesă “idioată”.
Reţeta continuă
Al doilea album a ieşit la un an distanţă şi s-a numit Americanofonia. A păstrat aceeaşi reţetă: mult umor, multe mesaje politice şi sociale, mult rock, dar şi trei balade care duceau mai departe moştenirea anterioară: Mi-e dor şi doare, Cineva, înaintea ta şi Ea încă mă iubeşte. Apăreau, în plus, două piese instrumentale foarte puţin cunoscute, dar absolut superbe: Cortina de fier şi Omisiune imposibilă, prima şi ultima poziţie de pe caseta pe care am cumpărat-o din acelaşi magazin de buzunar care a adus caseta cu întârziere, probabil la îndelungile mele insistenţe zilnice.
La finalul anului 2001 eram fan cu acte. Cântam fără probleme toate piesele celor de la Taxi, chiar dacă versurile unor piese sunt şi acum aparent imposibil de ţinut minte. Şi mă mândresc şi astăzi cu faptul că pot recita fără probleme enumerarea de termeni anglo-americani din ultima strofă a piesei Americanofonia, cele două hăţişuri semantice din Păcat că nu eşti normală (“Crede-mă, este inefabilă conștientizarea unui fapt inavuabil și pregnant luctuoasă proximitatea unui caracter exuviabil și chiar patetică entropia discursului pregătit în prealabil”) sau “aprozarul” din Vishine. La un moment dat, în vara anului 2001, într-o emisiune care avea loc pe o plajă, câţiva fani Taxi au fost testaţi într-un soi de concurs ad-hoc în care trebuia să continue versurile pieselor formaţiei. I-aş fi mâncat pe pâine, dar plângeam în pumni de frustrare în modesta noastră sufragerie din nordul ţării.
După ce am terminat cu Bistriţa şi am luat în braţe Bucureştiul, am trecut prin următoarul album cu ceva mai puţin elan, deşi al treilea album de studio al formaţiei, denumit simplu C, a rărit ritmurile rock şi a devenit mai lent, mai cald. A urmat apoi Politica, un amestec de piese care dacă ar fi puse pe versuri şi analizate la televizor ar deveni subiecte întotdeauna actuale şi mult mai relevante decât ce vedem astăzi pe posturile de ştiri (“E-atât de firesc ca soldatul unei ţări mici să se ducă să moară în războaie care – firesc – nu sunt ale sale”, piesa Nu mai simţi nimic).
A urmat o pauză pentru Taxi, cu câteva schimbări de componenţă a formaţiei, iar trupa se transforma vizibil între 2004 şi 2007. Dan Teodorescu, Adrian Borţun, Andrei Bărbulescu şi George Pătrănoiu, cei patru oameni care m-au atras spre un stil de muzică neconvenţional, s-au spart, iar în urma lor a rămas doar Dan, cel care a “inventat” Taxi şi care a condus textele, muzica şi vocea formaţiei. Şi stilul s-a schimbat în această perioadă, iar Taxi a devenit o formaţie mult mai uşor de digerat de public, cu două fete la voce şi cu un stil schimbat, mult mai aplecat asupra baladelor şi pieselor pop, stilul rock iniţial fiind uitat complet. “Era modernă” a început cu albumul Romantica, care le-a adus celor de la Taxi o mulţime de fane, şi a continuat în 2011 cu Cele două cuvinte, o abordare din nou aplecată spre comercial, cu accente romantice, dar cu din ce în ce mai puţine vârfuri poetice, lirice.
Concert-spectacol pentru 15 ani de Taxi
Probabil că există încă mulţi dintre cei care s-au ataşat de stilul rollercoaster al albumelor de debut ale celor de la Taxi, iar concertul care a avut loc în 17 martie la Sala Palatului a avut rolul de a reface legătura dintre formaţia actuală şi modulul de piese vechi. Organizat la 15 ani de la debutul formaţiei, concertul-spectacol a fost un amestec de nou şi de vechi, de umor şi muzică, de emoţie şi lejeritate. Condimentat de intervenţiile unor nume mari din teatrul românesc, evenimentul a adus pe aceeaşi scenă, pentru patru ore, nu mai puţin de 31 de piese de pe albumele noi şi vechi.
Cu un Dan Teodorescu în vervă, plin de energie în timpul pieselor şi cu intervenţii cu priză la publicul majoritar feminin dintr-o Sală a Palatului conectată, evenimentul a adus reinterpretări ale pieselor care au scos Trupa Taxi în evidenţă în ultimii 15 ani, cu plimbări interesante între piese energice şi balade lirice. Am văzut şi ascultat superba piesă Luna cântată live de Taxi pe o scenă pentru prima dată după anul 2000 cu ajutorul Corneliei Tihon, care a acompaniat formaţia la nai şi fluier. Tot din seria creaţiilor vechi am văzut la începutul concertului Mi-e dor şi doare, o melodie tristă care a primit însă un sens ludic prin dialogul cu sala, primul dintr-o serie lungă a unei seri la fel de lungi. Normal, umorul textelor din Americanofonia, E criză sau Karma, zenul şi fengshuiu’ a fost dublat de monoloage ale lui Dan Teodorescu sau de umorul contextual regăsit de exemplu în momentul în care Corul Madrigal a ţinut vocal refrenul din Strada mea cu un singur bec, o piesă care nu şi-a făcut loc pe vreun album până acum, dar care a devenit virală prin mesaj după câteva interpretări live ale formaţiei.
Spumă spumoasă
Intervenţiile interesante ale lui Marius Florea Vizante, Dorina Chiriac, Horaţiu Mălăele, Emilia Popescu, Maia Morgenstern şi Victor Rebengiuc au construit pe orizontală portretul unui concert-spectacol în care calitatea umană şi artistică a invitaţilor a depăşit-o pe cea a multor evenimente pseudo-culturale la care poţi asista în anul de graţie 2014 în Bucureşti. Au fost dialoguri spumoase, pline de umor de calitate, în care laitmotivul a fost cei 15 ani de istorie ai trupei. Au existat şi momente inedite, precum cel în care liderul trupei Taxi a trecut la tobe pentru un duel cu Darius Neagu, toboşarul formaţiei, sau în care una dintre melodiile de top ale celor de la Taxi a fost cântată fără Dan Teodorescu, cele două voci feminine – Vicky Albu şi Daria Corbu – reuşind să schimbe culoarea unei piese masculine.
Probabil că, pentru încărcătura emoţională a concertului aniversar, o reunire a trupei originale pe scenă pentru măcar o piesă ar fi fost o soluţie reuşită. La fel, probabil că sunetul din Sala Palatului putea fi unul mai bun. Cert este însă că am văzut în jur oameni cântând piesele vechi şi oameni care au dansat pe cele noi, cei 15 ani de transformare ai trupei Taxi fiind vizibili implicit în amestecul de generaţii prezente la eveniment. Iar faptul că două dintre piesele de suflet ale formaţiei (Ea încă mă iubește şi Jumătatea mea) au încheiat concertul şi al doilea bis a fost un indiciu îndeajuns de bun că istoria lirică a celor de la Taxi va rămâne în ADN-ul trupei şi în următorii ani.
foto: Trupa Taxi
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
