Studiu de caz.
1. Tu ești Mircea?
Fără virgulă, sensul este următorul: adresantul nu-l știe pe receptor. Nu l-a mai văzut pe Mircea, dar îl vede în momentul în care este adresată întrebarea, aceasta fiind una de control al indentității. În acest caz, așa cum am văzut în istorie, urmările pot fi chiar beligerante.
2. Tu ești, Mircea?
Cu virgulă după “ești”, adresantul îl cunoaște (cel mai probabil) pe Mircea. Întrebarea este pusă fără ca adresantul să vadă persoana căreia i se adresează (singurele legături sunt legate de oricare dintre simțuri în afară de văz). În acest caz, așa cum am văzut în filme tradus printr-un “Is that you, John?” disperat spus în întuneric, urmările pot fi sângeroase pentru spectatori și bănoase pentru cei care produc filmul.
3. Tu, ești Mircea?
“Tu” este aici un apelativ regional ardelenesc, forma dialogului fiind reprezentativă pentru două femei din această zonă. “Ești Mircea?” trădează o replică ironică prin care adresanta sugerează că receptoarea are tabieturi sau obiceiuri pe care le are și un anume Mircea. În acest caz, urmările pot trece fie pe panta amuzamentului colectiv, fie pe cea a unei contrareplici mai mult sau mai puțin amuzante, fie – finally – pe cea a unui dos de palmă înfundat de receptoare în fața adresantei. Nu mai spun ce s-ar fi întâmplat dacă Mircea ar fi fost în zonă.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
