Noaptea Muzeelor

S-a discutat mult despre faptul că meciul dintre Nole și Rafa se joacă în sesiunea de seară, deci Rafa e dezavantajat, deci va pierde, deci se va retrage, deci adio, tenis, adio, Roland-Garros, adio, arme, adio, adio, adio. Problema e că în vâltoarea asta a discuțiilor am uitat cu toții două elemente importante.

Primul e că atunci când meciul dintre Nole și Rafa începe la ora locală 21, are toate șansele se se-ntindă până spre finala de duminică, deci trebuia analizată situația din perspectiva unui meci jucat de Rafa în creierii nopții, nu pe înserate.

Dos la mano: atunci când joacă pe Chatrier, când are sub hainele din plastic rană deschisă anul trecut și e și întărâtat de puștime în 5 seturi în optimi, Nadal are toate șansele să se transforme din jucător legendar în dezastru natural care-ți ia pe sus casa, masa, mintea și literatura. Ne-am prins de asta încă din primul game al meciului, jucat pe serviciul lui Djokovic, care a durat cât o pauză de baie a lui Tsitsipas. A fost câștigat de Nadal în final, după mai multe încercări, dar noi simțisem deja asta de ceva vreme. Pentru că Rafa a jucat pe toată lungimea celor 10 minute de trozneală încruntat și cu șanțuri îndeajuns de adânci pe frunte încât, cu o mână de pământ fertil, de-acolo puteau ieși două-trei straturi de roșii inimă de taur.

Când Rafa stă agățat cu pintenii de teren cu ochii streașină, omul se transformă-n gaură neagră care înghite gravitațional tot ce-i în jur – adversari, puncte, game-uri, seturi, afecțiuni congenitale ale piciorului. Contează mai puțin numele celui care se contorsionează peste fileu, încercând să țină pasul cu fasciculul de laser de la Manacor. Poate să fie Novak Djokovic în sferturile de la Roland-Garros, de exemplu, sau Alcaraz oriunde altundeva – te și bucuri pentru sufletul copilului că n-a simțit cu adevărat urmele de bici pe coapsă anul ăsta, când a început să-și conștentizeze poziția în protipendadă, că risca să intre instinctual într-un mod autoprotejat de rulare și să fie afectat pe viață de PTSD.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE:

Am uitat, prieteni, cum arată Nadal în plin fuleu pe Chatrier. Ăsta e adevărul. Ne-am luat cu altele – cu Nole, cu Iga, cu Simona, cu retragerea lui Barty, cu Alcaraz, cu noua tranșă de pui eclozați și am uitat cum arată balaurul de zgură atunci când se furajează corect cu jar înainte de un meci mare. Unii au avut chiar tupeul de a-l considera prăjit văzându-i scalpul prin ceea ce până nu demult era plantație de arțari viguroși. Dar Nadal nu-i Samson, iar Xisca nu-i Dalila, așa cum tenisul e realitate, nu legendă biblică, iar roaba aia de titluri la Roland-Garros nu s-a câștigat doar scriptic, ca-n creditele fără acoperire pe care le făceau băieții deștepți din economie imediat după 89. Poate să joace seara, cu mingi grele care mustesc de țărână umedă, poate să joace dimineața, între două arii ale cocoșilor, poți să-l pui să joace în mijlocul nopții, să-i țină scorul astronauții de pe Stația Spațială, pe ploaie, pe soare, pe gheață, pe trotinete, pe teren cu porți, pe sârmă, pe acoperișul de la Chatrier, pe gem de smochine: când joacă la Roland-Garros și e cu capsa pusă, încercați să vă găsiți alt job dacă aveți ghinionul de a pica-n fața malaxorului.

Dincolo, Nole a părut în prima fază că-i amestec de uluială și inconsistență. A asistat împins în colț de ring la brazilienele lui Rafa și s-a trezit cu primul set sustras din tablou, încercând să intre-n joc ca un tren care a deraiat fără să se răstoarne condus de un mecanic care-i dă bice în paralel cu șinele. Mecanismul ăsta al jocului s-a menținut și după terminarea primul set, pentru că Rafa a făcut două break-uri și a sărit la 6-2, 3-0, iar în buzunar începea să-i crească biletul de semifinală.

Apoi s-a trezit Nole.

Ca un velociraptor care a țâșnit din permafrost fix când paleontologii se pregăteau să-i studieze caninii. Se pregătiseră psalmii și pomelnicele, muzica din fundal vira crunt spre cântece gregoriene când sârbul a deschis ochii, a rupt cordonul și a început să țopăie pe colacii de pe masă. Li s-a cam blocat canelé-ul pe gâtlej francezilor din asistență, care n-au pierdut niciun moment să-l huiduie pe Djokovic încă de când a împlântat șlapul în covorul roșu de la CdG.

Tenisul de la Paris a început brusc să-și încline cărările spre Crocodilul modern, care nu doar c-a echilibrat balanța, cum ar zice doamna de la alimentară, ci a apăsat cu putere pe cântar, urlând a ciumăfaie. De la 0-3 s-a făcut 4-3, iar Nadal primea o neanunțată bârnă-ntre spițe, cu frâna forțată de rigoare.

Au urmat niște game-uri strânse ca-n menghină, cu băieții noștri din ce în ce mai încinși și cu spectatorii din ce în ce mai acoperiți de haine, geci și prosoape de 75 de euro, ca să nu mai mirăm de unde au organizatorii bani să le plătească ăstora milioanele la final de turneu. S-a făcut frig și târziu la Paris, arbitrii au intrat pe spor de noapte pe schimbul al treilea, însă cei doi erau intrați în transă. Războiul Stelelor să fi pornit brusc deasupra Chatrier-ului și băieții n-ar fi dat doi bani pe țâf-țâf-urile care-i luau pierdut la țeastă.

Game-uri lungi, pline, cărnoase, terminate în prelungiri, cu avantaje și deuce-uri de mare tonaj. Așa a continuat meciul ăsta după ce Nole s-a ridicat și-a umblat. Apoi, așa cum zice legea fizicii care se ocupă de inerție, Nole a apucat setul de-un colț și l-a trântit în buzunar pe serviciul lui Rafa.

Nu mai țin minte dacă am văzut vreodată 5 break-uri într-un set între ăștia doi. Poate doar la băute, prin spatele cortinei, când nu se servesc ași, ci lichior de goji și de kale după vreo finală lungă și transpirată.

Vorba unui chibiț de pe internet:

Nadal a luat setul 1 și Djokovic rapelul

— isBjOrn (@isBj0rn) May 31, 2022

Văzându-le efortul, nu știai dacă era un moment bun să ceri dispensă ca meciul să se termine în trei seturi, pentru limitarea daunelor, sau dacă era un moment bun să schimbi legile tenisului pentru a-i lăsa să joace etern, pentru ca toți cei care vor veni să aibă un reper curent constant dacă-și doresc să aibă pagină proprie de wikipedia.

Setul al treilea s-a bazat mai puțin pe tenis și mai mult pe memoria musculară a fibrelor lui Rafa, care a reluat la indigo setul întâi și l-a replicat la milimetru. Același break la început de set, aceeași desfășurare a scorului, același al doilea break la 3-1, același Nole transformat brusc în cioban belgrădean care-și acceptă soarta în timp ce stă la un chat la miez de noapte cu mioarele. A părut că Djokovic și-a extirpat pe viu între seturi organul care l-a făcut în toată cariera sa să simtă mirosul de sânge și să atace. Avea nevoie de o schimbare de dietă urgentă. De un energizant, de o cola, de cinci ristretto-uri – orice, numai smoothie de spanac nu. 44 de minute i-a luat lui Nadal să se cațere pe 6-2 și să privească înspre zorii zilei pariziene cu optimismul celui care a demonstrat încă o dată că-n tabelul periodic al elementelor se pot găsi metale rare noi, energii noi, lumini noi.

Iar statistica, această Neti Sandu a tenisului, arăta din ce în ce mai bine pentru oasele puse la treabă ale lui Nadal:

📊 @RafaelNadal lorsqu’il mène 2 sets à 1 :
✅✅✅✅❌❌✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅❌❌✅✅✅✅✅✅❌✅✅✅✅✅✅✅✅✅✅❌✅✅✅✅✅❔
➡️ 77 victoire, 6 défaites
➡️ Dont 29 victoires, 0 défaite sur TB

— Jeu, Set et Maths (@JeuSetMaths) May 31, 2022

„Gata, e momentul să mergem la culcare” i-a zis Zverev în camera de hotel pisicii. Germanul, care-și câștigase sfertul cu Alcaraz mai devreme (vorbim și despre asta în curând, aveți răbdare, și spectatorii ăia au avut destulă), a renunțat deja după a șaptea pizza să urmărească tehnic jocul, în speranța că va afla cu cine joacă semifinala. Oricum pierde cu oricare ar fi, deci măcar un somn bun și odihnitor are șanse să-l ducă-n decisiv.

started in May,it will end in June🤪

— Kafelnikov Yevgeny (@KYevgeni) May 31, 2022

La o aruncătură de baghetă distanță, Nole a reușit în sfârșit, din a patra încercare, să-și câștige serviciul la început de set. Începusem să-l bănuim că-i dă mereu avantaj lui Rafa din respect, pentru că-i mai bătrân, ca la miuțele de la iarbă verde. Ba chiar a luat și break-ul după un cross scurt pe care Rafa l-a așezat la un deget în afara tușei și care ar fi fost una dintre cele mai frumoase lovituri din istoria tenisului dacă ar fi catadicsit să se opintească în teren.

Tot în preajma acestui moment al meciului a decis Nole să mai fiarbă sângele-n francezii rămași în tribună, care vibrau sub pături ca vioara lui Itzhak Perlman. La o minge trântită aiurea-n pulbere, Novak s-a răzbunat pe fileul de pe Chatrier, stârnind un val de huiduieli care s-a auzit în tot Parisul. Norocul lui Djokovic e că Roland-Garros-ul nu se joacă-n Giulești. În acest punct al partidei nu i-ar fi fost ușor să facă o tură în alergare ușoară pe linia lui 41 până la Crângași și înapoi.

Începeam să săpăm cu mâinile goale-n noapte. iar aproape de ora 1 a Parisului, ora 2 a Bucureștiului, Nola și Rafa începeau să semene, totuși, a oameni. Cu privirile încețoșate de efort, amândoi au înnodat lovituri sanctificabile cu erori pe care altfel, în condiții normale, sub o orânduire franțuză care s-a uitat măcar din curiozitate la câteva meciuri dintre cei doi să le vadă potențialul, nu le-am fi avut în meniu. În Franța n-o conta mărimea, dar în Serbia și-n Spania ăsta e un reper important.

Avantajul lui Djokovic i-a ținut de cald până la 5-3, când Rafa a reușit să rupă lanțurile și să-și ia break-ul înapoi. S-a făcut 5-5, iar apoi s-a ajuns, cu largul concurs al amândurora, sleiți de maratonul care bătea deja în patru ore, în tiebreak. Aici, Nadal a fost mai proaspăt. Deși nu cred că „proaspăt” e termenul corect, ci „lucid”. În unele cazuri, cum a fost mingea de 3-0 pe care i-a făcut-o cadou lui Nadal, Djokovic a părut că lucrează pe o placă de bază pe care tranzistorii s-au încins spre extrem. Ni se întâmplă tuturor să prindem cearcăne gri sub ochi după patru ore la muncă, dar e la fel de adevărat că puțini dintre noi pățesc asta din cauză că de cealaltă parte a biroului stă Rafa Nadal pe Chatrier. La o oră la care în Paris dorm până și croissantele în tăvi.

Aici s-a oprit povestea acestui meci. Noaptea Muzeelor s-a terminat când Rafa a trântit ușile în nasul turiștilor sârbi, în ciuda insistențelor sâcâitoare. 7-4 în tiebreak. Ne pare rău, a fost deschis destul. Nu prea mai avem lichide, iar poimâine ne vizitează un grup de nemți.

A fost o partidă pe care îți va părea rău că ai ratat-o. La fel cum mie mi-a părut rău că, la finalul meciului, urmele celor doi pe zgura de la Paris au dispărut urgent, evaporate sub plasă și perii. Aș fi luat terenul fix așa cum e și l-aș fi înrămat. Luvrul e mare.

Alexander Zverev – Carlos Alcaraz: 6-4, 6-4, 4-6, 7-6

Ce blestem pe vlăjganii ăștia, nene. În timp ce se înghesuiau în sala de așteptare și ciuleau urechile în speranța că din salonul greilor se va auzi până la urmă țiuitul lung al aparatelor, apare din spate copilul ăsta, sparge ușa, îi trântește pe toți de pereți și-și face loc în sala de operație cu bocancii plini de praf, fără mască, fără respect pentru establishment, cum ar zice englezii.

A fost nevoie azi de cea mai bună versiune a lui Sascha Zverev pentru a-l scoate pe Alcaraz din incintă. Nu credeam că o să spun asta vreodată, dar am ajuns să vedem un Zverev matur a cărui principală caracteristică este răbdarea. Sascha, un zvăpăiat cu mintea luntre care are capacitatea reală și dovedită de a-și pierde serviciul cu patru duble greșeli pentru ca imediat după să facă rebreak la zero, s-a comportat azi ca un maestru shaolin, ca bătrânul satului: în timp ce Alcaraz a alergat, a trântit mingile, a inventariat loviturile spectaculoase, a punctat la impresia artistică, a duduit pe scurte și pe forehand-uri și pe cross-uri, Sascha și-a ținut echilibrul pe sârmă fără să fie deranjat major de câinele care-i lătra constant în urechi.

Ba chiar Sascha putea să-și câștige meciul ceva mai devreme, fără să-și târască lesele din aur până-n tiebreak-ul setului 4. Dar a ratat închiderea după ce făcuse break pentru 5-4 într-un game în care Alcaraz a părut că joacă tenis pe consolă și că a spart jocul pentru a-și activa maximum de nivel la accelerație, concentrare și retur.Excepțional a fost meciul ăsta. Efervescent, viu, energic. Atât de bun, încât a fost pentru prima dată când nu m-ar fi deranjat ca băieții să împingă partida următoare târziu în noapte.

Chiar dacă meciul următor a fost blockbuster-ul Djokovic – Nadal.

Martina Trevisan – Leylah Fernandez: 6-2, 6-7, 6-3

Ediția post-lockdown a Roland-Garros-ului, jucată în toamna pariziană a anului 2020, plină de ploaie, de noroaie și de falimente ale hotelurilor care astăzi recuperează tot ce pot din acea perioadă (s-a făcut 7.5 euro sticla de apă de un litru la o terasă normală și mie nu mi-a crescut încă mustața îndeajuns de mult încât să nu-mi pese), nu ne-a dat-o doar pe Iga Swiatek. Ci și pe Martina Trevisan, o italiancă a naibii de simpatică pe care atunci, la primul ei Paris, istoria a cocoțat-o până-n sferturi.

Ca de obicei atunci când ni se-ntâmplă o premieră de genul ăsta, primele întrebări care ne vin în minte se leagă de viitorul fetei în tenisul mare. Apărută brusc, fără anunțuri prealabile și de nicăieri, ca partidele lui Cioloș, Trevisan a demonstrat de atunci că-i mai degrabă fiica zgurei, pentru că-i trăznită urgent din turneele care se joacă în afara momentelor portocalii ale sezonului. La Roland-Garros, însă, când începe să-i miroase a praf, Martina uită de tocănițele pe care și le ia în restul anului și intră-n mod avion. Iat-o în semifinalele de la Roland-Garros, pregătită să joace contra lui Coco Gauff, un meci despre care nu prea poți spune cu mâna pe inimă că-i îndoit clar în vreuna dintre direcții.

Ca să ajungă acolo, Martina a trecut prin hidroterapie de contrast, intrând pe rând în gârlă caldă și rece de-a lungul sfertului cu Leylah Fernandez. A început cu un masaj de relaxare într-un set întâi pe care l-a dominat sănătos, apoi a ratat o minge de meci în setul al doilea înainte să sucombe sub greutatea mentală a pierderii, pentru ca-n final să se transforme în constrictor care i-a luat canadiencei suflul într-un final excelent de partidă. Așa că depinde strict de ea dacă va bifa sau nu finală. Hazardul i-a dat adversară Not too bad, cum ar zice Nole, da’ Gauff nu știe de glumă și ți se repede la aortă instantaneu dacă simte că-ți zvâcnește incontrolabil în momentele mai puțin mărețe.

Coco Gauff – Sloane Stephens: 7-5, 6-2

Apropo de Gauff și de aortă și de dinți care se înfig adânc și de suflu, colega Sloane Stephens ar putea să explice cu degetul pe rană cum se-ntâmplă lucrurile atunci când Coco își desfundă filtrul de particule. De la 5-5 în primul set, Sloane s-a simțit ca un multimiliardar lovit de amnezie în mijlocul safari-ului din Tanzania: are armele la el, dar habar n-are ce trebuie să facă cu ele și de ce pisicile drăguțe au ceva cu el.

Paradoxal pentru unii, Gauff bifează astfel prima semifinală de Slam din carieră la seniori pe zgură, deși americanii au alergie la colb și nu suportă să-și vadă șosetele prăfuite la finalul meciurilor. Dar, dacă ai fost cu măcar jumătate de ochi călare pe Coco în sezoanele anterioare, știi deja că a băgat deja în mașina de spălat vase o farfurie la juniori la Roland-Garros. Nu mai zic de faptul că se antrenează sub nasul mare și înalt al lui Mouratouglou la academia din sudul Franței, acolo unde zgura-i roșie, nu verde, așa cum o știe Tom Cruise.

18 ani are Gauff, apropo. Cumva, pare că Iga Swiatek e deja veterană la 21, în comparație cu ea. Nu mai zic de Simona, care juca finale de Slam când Gauff descoperea ce-i ăla un triunghi la școală. Coco știe acum, folosește ipotenuza la fiecare cross.