Țările de Foarte Jos

---

Franța e o fraudă mai mare decât Caritas, prieteni, iar monsieur Didier Deschamps e un Gareth Southgate cu nările mai mici și mai mult păr alb. Cocoșii au izbutit contraperformanța istorică să transforme un meci pompos cu Olanda, afiș după care le fug ochii și celor care nu înțeleg offside-ul, într-o formă de tortură pentru privitori. Starurile albaștrilor, dirijate de pe margine de acest Reghecampf vorbitor de limbă franceză, au făcut ca meciuri precum Slovenia – Serbia sau Albania – Croația să pară croissante fine cu ciocolată pe lângă cartofii cu coajă fierți pe jumătate de la Leipzig.

Bomboana de pe acești cartofi cu coajă a fost domnul Olivier Giroud, care spre finalul jocului și-a propus să trimită cu călcâiul spre poarta olandeză, dar mingea, și ea pusă pe șotii, i s-a lovit de fese. Ceva în stilul Pușcaș în meciul cu Elveția, doar că balonul căzut în capul românului s-a prefăcut cumva în pasă de gol. În cazul lui Giroud, un soi de Petruș Manta care în vremea lui Zidane n-ar fi fost demn nici să-i care ghetele lui Zinedine, faza n-a avut finalizare fericită.

Just că Franței i-a lipsit Kylian Mbappé, vedeta vedetelor și chiar analist politic în timpul liber. Doar că, să ne amintim, chiar și cu junele din Bondy pe teren, băieții lui Reghecampf francez au jucat la fel de încâlcit și împiedicat în fața Austriei. Atunci au scăpat și s-au strecurat precum un fost premiant care n-a învățat nimic anul ăsta, dar profesorii dar profesorii l-au trecut pe motiv că rupea cartea în trecut. Bine, și pentru că băieți precum Baumgartner, de la austrieci, s-au intimidat în fața firmei francezilor. 

Acum, cu Olanda, nu le-a mai mers franțuzilor. Portocala e coaptă din alt aluat, are construcție mentală de echipă mare, chit că de câțiva ani e și ea în transformări. Olanda nu doar că și-a schimbat numele, unul pe care noi refuzăm să-l îmbrățișăm, că suntem la vârsta la care cotim ușor-ușor spre conservatorism. Țările de Jos sună mai degrabă a mișcare separatistă, ca să fim deschiși la minte. Rămânem, deci, cu sfânta Olandă, ca și cum doamna s-a măritat, dar noi ăștia care am copilărit cu dânsă o strigăm tot după numele vechi.

Cum ziceam, nu doar numele e diferit la Olanda de astăzi. De câțiva ani, olandezii au pus la îndoială și status quo-ul acelui 4-3-3 care era bătut în cuie de la Johan Cruyff încoace. Au jucat, la un moment, chiar și cu trei fundași centrali, pe vremea lui Louis van Gaal, o blasfemie absolută. Și azi au mers pe un 4-2-3-1, care nu a avut nimic din acel fotbal total pe care Olanda l-a inventat și l-a tot perfecționat. 

Cu anii, parcă și fotbaliștii de top cu pașaport olandez s-au împuținat, de-a ajuns un băiat cu postură de baschetbalist precum Memphis Depay cel mai cu moț dintre toți, în timp ce speranța pentru viitor e acest Xavi Simons, altfel simpatic, dar fără prea multe puncte bonus când vine vorba de inspirat încredere. Puștiul lui PSG, care deocamdată l-a trimis să se călească chiar la Leipzig, a marcat singurul gol al meciului. L-a sărbătorit, a eliberat dopamină ca după o noapte de destrăbălare în cluburile din Amsterdam, doar că VAR-ul i-a dat dreptate tușierului care fluturase fanionul întru offside. Poate că golul a fost neregulamentar, dar într-o lume dreaptă Franța ar fi trebuit răpusă chiar și cu o boabă nedreaptă.

Olanda ar fi meritat victoria, mai ales pentru că a fost o echipă, spre deosebire de haotica ei adversară. Chiar și așa, cu problemele din ultimii ani, Portocala Mecanică s-a adaptat și a creat o mică mașinărie de fotbal. Olandezii știu ce vor și ce prestează, desenează cu cap, duc mingea în față și aduc o droaie de jucători în careul rivalilor. Deh, olandezii sunt băieți deștepți și știu să rămână relevanți în fotbal chiar și în acest context oarecum potrivnic pentru ei. Țară mică, populație puțină, dar sisteme sănătoase și bosuleți cu educație fotbalistică.

După acest 0-0 atât de cenușiu încât o echipă demnă ca Spania, de pildă, și-ar fi schimbat antrenorul și președintele Federației, pentru francezi urmează bătălia cu Polonia. Într-o lume dreaptă, ar fi o ciocnire pentru a evita lingura de lemn a grupei. Dincolo, Olanda se vede cu Austria, în ceea ce ar fi trebuit să fie derby-ul grupei. Sigur, realitatea nu-i ideală. De fapt, francezii sunt 99,99% în optimi, cu toate că în 180 de minute n-au dat gol și de driblat au driblat doar fotbalul și așteptările.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

Cronicile de la EURO 2024 îți sunt oferite de 2Performant.

---

Polonia – Austria 1-3

Aveți câteva minute să vorbim despre Polonia la turneele finale? De vreo 20 de ani încoace, leșii se prezintă la Mondiale și Europene ca zilierii aterizați din greșeală la o recepție de investitori în IT. Indiferent de lot și de antrenor, polonezii eșuează lamentabil, iar scenariul e similar de fiecare dată. Se califică fluierând, transmit mesajul că-s puternici și greu de bătut, după care dau cu bâta în baltă și fac reclamă la neputință crasă. Probabil că și dacă ar fi invitați la Copa América, polonezii ar colecționa bătăi, inclusiv cu Venezuela și Bolivia.

Sigur, Polonia a tot încercat, nu încape vorbă. Au angajat pe bancă localnici, apoi au încercat cu străini, iar localnici, tineri entuziaști sau vulpoi cu experiență. N-a mers nicicum. Bănuiala mea e că la următorul turneu final vor merge pe mâna AI-ului în alegerea primului 11 și a tacticii. Ce-ar putea să se întâmple rău, să se mai facă o dată de băcănie în fața tuturor?

Cu Austria, oamenii lui Michał Probierz – actual, dar viitor fost selecționer – au făcut o bună propagandă fotbalului lent, imprecis, născut din întâmplare și lipsă de idei. Cea mai mare parte din meci am trăit cu senzația că polonezii își aleg lotul pentru turneele finale diferit de restul echipelor. Toți bărbații sub 40 de ani din țară intră într-o tragere la sorți gigantă, iar 26 dintre ei sunt fericiții câștigători ai unui loc în lotul primei reprezentative. Dacă ar fi așa, ar fi mai ușor de explicat jocul rânced al polonezilor.

Optimiștii ar zice că Polonia a fost aproape și cu Olanda, ba chiar și azi, cu Austria, dar n-a avut noroc. Doar că nu e vorba de noroc în cazul leșilor, ci deja de un stil de viață. E simplu. Fotbalul e un joc frumos, se joacă 11 contra 11, scopul e să dai mai multe goluri decât adversarul, iar la final Polonia pierde.

Azi, ai lui Probierz au tras bățul scurt și pentru că Austria e echipă țeapănă și preocupată de fotbal. Oamenii lui Ralf Rangnick au făcut din nou ce-au învățat, fără niciun fel de complexe, exact ca-n meciul cu Franța. Au jucat sus, au presat, au pus mingea să alerge. O tentă pozitivă, cum ar zice Sir Ilie, mereu în căutare de spații și culoare. Sigur, austriecii n-au materie primă de top, deși un Sabitzer, de pildă, și-ar găsi de muncă pe la orice cal frumos din lume, dar își folosesc la maximum resursele.

Austria a avut un ultim sfert de oră calm, fără dureri de cap, așa că am așteptat să intre pe teren și domnișorul Flavius Daniliuc. Venit pe lume într-un spital din Viena, dar într-o familie de suceveni cu păr sub limbă, băiatul a ales să joace pentru Austria. Pe bună dreptate, că acolo s-a născut, acolo a crescut, iar Admira Wacker și Rapid Viena i-au dat mai multe decât dacii de acasă, care de fapt nu i-au dat nimic. Din păcate, că tare ne-ar fi plăcut să-l vedem și să-l evaluăm, Flavius n-a intrat, poate și pentru că selecționerul Rangnick n-a avut timp să se gândească la cadouri în timp ce ai lui se jucau de-a vânătorii cu rățuștele poloneze.

Una peste alta, 3-1 e scor chiar blând pentru polaci, care rămân cu satisfacția istorică de a fi gazde, pe hârtie, într-un meci cu Austria, taman la Berlin. Nu-i puțin lucru, mai ales când de altceva nu prea ai de ce să te legi.

---

Slovacia – Ucraina 1-2

Ucraina și Slovacia parcă s-au vorbit să le dea o lecție experților din studiouri. Oamenii aceia cu figuri grave, care își câștigă caviarul din confruntat și pus cap la cap statistici, din analiza sistemelor de joc și calcularea spațiilor dintre linii, n-au cum să explice rațional diferența dintre prima și a doua repriză a meciului de la Düsseldorf. Gândește-te că te plimbi pe Gran Vía, din Madrid, dar la capătul străzii nu dai peste Piața Spaniei, ci ajungi taman pe Aleea Livezilor. Cam atât de bruscă și neașteptată a fost schimbarea de la o repriză la alta.

În primul mitan, vorba gazetarilor optzeciști, Slovacia a manevrat „coțofana” cu lejeritatea unui angajat care are deja contul plin și nu muncește pentru ziua de mâine. Cu trei puncte în contabilitate, luate pe spinarea „dracilor roșii”, băieții lui Calzona s-au lepădat de orice frică și-au dus organizarea la nivel de artă. Cum unde pune italianul mâna se vede, slovacii au arătat a echipă de Serie A, de prin anii ’90, unde fiecare mișcare e planificată și antrenată. Ordonați, cu un excelent management al riscului și cu cele trei linii aproape lipite între ele, de nu se putea strecura pe acolo nici stimabilul Babasha ca să presteze o operațiune vocal-instrumentală de zile mari.

Fără Hamsik și Skrtel, băieți care până mai ieri păreau eterni pentru „șoimii” slovaci, echipa macaronarului Francesco Calzona a băgat bățul printre haoticele linii ucrainene și a deschis scorul firesc, după ceva mai mult de un sfert de oră. A făcut-o același Ivan Schranz, care îi băgase în corzi și pe belgieni. Atacant cinstit, de 30 de primăveri, care prinde și nu prea echipa la al său club, Slavia Praga, ca să înțelegem despre cine vorbim.

La pauză, s-au spus lucruri rele despre ucraineni. Senzația era că oamenii lui Rebrov încă au stima de sine zdruncinată după cafteala legendară pe care le-am dăruit-o noi. Apropo de Serghei Rebrov, selecționerul Ucrainei e fix ce nu e omologul Francesco Calzona. Scos afară din vestiar de jucători la meciul cu România, Rebrov are în fața lui Mudryk & Co autoritatea pe care o are Nicolae Dică în fața angajatorilor săi. Rebrov e acolo doar ca să-i bată pe umăr pe băieți, să mai tragă un „Haida, haida!” de moral și să participe la conferințele de presă. Ce să mai, omul pare pregătit să vină la FCSB în orice moment.

Ei bine, și în tot acest context, repriza a doua a fost ca și cum cele două echipe și-au schimbat tricourile, ca să troleze lumea. Slovacii și-au păstrat disciplina, dar moralul și concentrarea le-au coborât sub nivelul solului, ca și cum n-ar fi înțeles nimic din ce le-a pălăvrăgit bietul Calzona în vestiar. Dincolo, ucrainenii și-au regăsit, în al 12-lea ceas, combativitatea și combinațiile cu care au fost la un furt al arbitrului distanță să se califice direct la European, în fața Italiei.

Shaparenko, care a dat de unde vine după o centrare a lui Zinchenko, a egalat după nici zece minute din a doua parte. Un gol care i-a montat pe ucraineni și i-a moleșit pe slovaci, de parcă și-au adus aminte subit că hocheiul e sportul lor de căpătâi, nu această bătaie de minge cu piciorul. Yaremchuk l-a prins pe portarul Dúbravka cu fermoarul desfăcut și a adus victoria înfrânților noștri din primul meci. Trei puncte și pentru Ucraina, care supraviețuiește (și) la EURO. Ba mai mult, încurcă nițel calculele grupei, calcule pe care putem totuși să le lăsăm pe mai târziu. Că noi, românii, avem echipă, și jucăm 90 de minute, nu pe reprize, ca slovacii.