Până să ne așezăm danturile așa încât să putem râde organizat și pe mai multe voci la finalul unei noi etape de Champions League, să ne amintim de Diego.
Anul ăsta lățit la dimensiunile unui veac a fost pentru sport ce e apa fiartă din ibric pentru un ou abia scos din frigider: îi șutește instant aspectul instagramabil, te face să te gândești că poate mai bine lăsai pentru luni noul stil de viață cu mese regulate dar, într-un final, te ajută pe tine să pricepi cât de important e să te adaptezi și să vezi mult dincolo de coaja plină de crăpături și imperfecțiuni a lumii.
Dispariția lui Maradona e acum prilej pentru multe momente în care oameni și elemente sunt trase cu forța în comparații strigate de după mese de analiști. Dar nu cumva vedem totul dintr-o perspectivă greșită? Pe undeva, prin istoria omenirii, după ce s-a hotărât că cei ce ambalează în pungi fistic crud pot totuși rămâne în libertate, societatea globală a hotărât că moartea e cel mai bun prilej pentru evaluări îndelungi și măsurare de itemi.
E contraintuitiv să procedăm așa, dar poate că ăsta e felul oamenilor de a-și striga durerile: crestând cu cuțitul în trecut, excavând fapte după ce contextul a fost pierdut undeva pe drum și acordând punctaje de moralitate prin care răposatului îi e recalculat dreptul la eternitate.
În cazul lui Maradona, acest drum către consumarea durerii pierderii lui e pur și simplu lipsit de sens.
Nu o să găsim măsurători precise care să ne vorbească despre cât de mult a iubit Maradona fotbalul, dar ne putem uita astăzi în jurul nostru ca să vedem cât de mult l-a iubit fotbalul pe Maradona. La un moment dat, i-a stat cu totul în mână. E adevărat, a ajutat faptul că cei care l-au iubit au fost tot timpul mai mulți decât cei care l-au văzut jucând. Pe Maradona poți ajunge să îl iubești chiar și dacă ești înconjurat de cei care, într-un fel sau altul, îl iubeau pe el. Oameni care, fără să-l fi văzut mai des decât îi putem azi vedea pe Facebook la antrenamente pe jucătorii de fotbal, au iubit magia personajului principal al perioadei de basm a fotbalului. A perioadei din care fotbalul se va povesti mai mult decât a putut să fie văzut.
E facil să aducem în fața unei instanțe populare însetată de certitudini și verdicte rapide toate excesele în care Maradona și-a încadrat magia de pe teren. E lesne să uităm că Maradona juca într-o lume în care sportivilor nu li se cerea să fie nimic în afara terenului, dar nici nu li se oferea vreo indicație de orientare atunci când ghetele le alunecau prin jar, iar mințile scăpau peste gardul abuzurilor de tot felul. Să fii un geniu al fotbalului era pe atunci ceva nemaivăzut. Să fii un geniu al sportului astăzi e mai degrabă matematică, statistică și, pecuniar, unul dintre obiectivele oricărei academii de fotbal din Vest.
E la îndemână să le pretindem celor mai buni să ne fie călăuze chiar și după ce ei nu mai sunt printre noi. Dar poate cu Diego am putea să începem să nu o mai facem. Pentru Diego, lumea noastră a fost doar contextul în care el și-a plasat povestea. Lumea lui a fost cea în care fotbalul era romantic, geniul era liber și magia neperturbată de tehnologie sau de prea mulți ochi virtuali care se plimbă prin story-uri și tweet-uri. Evident că atât cât lumea lui și a noastră s-au întrepătruns, noi ne-am trezit beți, într-o pâclă deasă de praf.
Pe alocuri, în special între cei mai tineri, Diego a fost iubit fără să fie cunoscut mai departe de mâna cu care a împins mingea în plasa englezilor și mai adânc de o înșiruire de driblinguri posedate. Dar, de fapt, poate că exact asta e rețeta pentru crearea unui zeu: iubire necondiționată, transmisă cu amintiri, povești și memorii ale marilor momente. Iubire fără argumente ori logică. Doar cu emoție și patimă. Așa cum ar trebui să fie sportul când dai deoparte business-ul.
Liverpool – Atalanta: 0-2
Când înaintea meciurilor lui Liverpool aud discuții despre ce fundași mai are Klopp la dispoziție, îndrăznesc cel mult să mai sper că băieții au rămas măcar cu plasticele alea care le protejează tibiile. De jucători nici nu mai încape vreo discuție, dar parcă tot e prea mare canionul căscat între flamboaiantul 5-0 cu care englezii s-au întors acasă din deplasarea cu Atalanta și inversatul 2-0 izbutit de Atalanta în deplasare.
Deși de pe la mijloc în sus Liverpool a arătat totuși a echipă ceva mai competentă decât un consiliu de administrație format din pinguini puși să gestioneze un salon de bronzare, „cormoranii” lui Klopp nu au prins nici măcar pești din sticlă așezați în mileuri și au încheiat seara cu un troncănitor total de zero șuturi pe poartă. Și e greu să aștepți victorii când singura ta speranță practică e ca adversarii să-și dea autogol.
Când vremurile noastre vor apune, Ilicic își va juca la 55 de ani ultimul meci, iar Atalanta în forma ei actuală își va primi binemeritatul statut de piesă de muzeu. În acel moment, drumul actualului lot către galeriile de artă ale fotbalului trebuie să includă o oprire în măcar un campus științific. Aici trebuie să fie studiat în detaliu procesul tehnologic, chimic și astrologic ce stă la baza unor meciuri atât de diferite cum a fost dubla asta dintre Pool și Atalanta. Faptul că Rhys Williams are o vârstă mai mică decât media parcului auto la care au acces românii cu venituri mici și medii e un detaliu care a înfluențat scorul, dar a mai și contribuit aproape decisiv la golul marcat de Josip Iličić în minutul 60.
Dacă tot era deschisă prăvălia și flăcăii lăsați în pază la stână culegeau nebunele în spatele liniei de atacanți, Atalanta a marcat și al doilea gol după ce Gosens și-a descălțat ghetele în plasa lui Alisson la doar 4 minute după primul gol. Între goluri, Klopp a descoperit că regula ce dă voie la 5 schimbări nu îl pune într-o lumină ideală, așa că cele patru mutări nu au făcut decât să accentueze senzația că Liverpool a rămas în acest moment cu un lot de fotbal pe sintetic și planuri de student la medicină.
Singura veste bună pentru Liverpool e că în privința calificării există doar griji teoretice. Cât timp echipa dispune măcar de niște cuiere pe roți în care să arunce câteva tricouri cât să-i sperie pe turci, tătari și cine-o mai atenta la echipa sa, primăvara europeană se vede încă dinaintea iernii. În campionat ar fi o problemă, da’ vin meciuri cu Brighton, Wolves și Fulham, deci Klopp ar cam avea timp să dea cu antivirale în băieți, să se întremeze.
Celelalte meciuri ale serii în Champions League
Inter – Real Madrid 0-2
Monchengladbach – Șahtior Donețk: 4-0
Olympiacos – Manchester City: 0-1
Ajax – Midtjylland 3-1
Bayern Munchen – Salzburg 3-1
Marseille – FC Porto 0-2
Cronicile sărite de pe fix ale celorlalte partide ale serii în Champions League pot fi citite doar pe pagina de Patreon a cronicilor. Devii patronul cronicilor susținându-le cu o sumă lunară la alegere.
Become a Patron!
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
