Am jucat fotbal în adevăratul sens al cuvântului între 1991 şi 2002. O perioadă frumoasă, din care am învăţat cât nu învaţă alţii într-o viaţă întreagă. Pe toate planurile. De la cum poţi să faci o echipă formată din oameni diferiţi să lucreze ca un tot unitar până la cât de bună e o minge de fotbal şi cât de proastă e alta. Bineînţeles, nu mă ajută foarte mult asta acum, când la miuţa săptămânală jucăm doar cu mingi proaste, grele şi desumflate, pentru că majoritatea consideră că “sunt bune, bă fraiere, ce ştii tu?”.
În vremurile de frumoasă amintire, mingile bune erau rare. Când primeam un set de mingi noi eram fericiţi, chiar dacă ştiam cu toţii că mingile noi se transformă în mingi cu care nu mai vrea să se antreneze nimeni peste o lună-două. Dar momentele cu mingi noi erau rare, pentru că – spre deosebire de acum – ele nu se găseau pe toate gardurile. Mingile erau un obiect de cult la care ne rugam când plecam în turnee în străinătate, pentru că acolo le vedeam cu miile în magazine. În plus, ţin minte cât de ciudat ni se părea – în sensul bun al cuvântului – că francezii sau germanii au mingi de calitate impecabilă. Şi că au multe.
Unele dintre cele mai apreciate mingi erau Tangourile. Nu ştiam pe atunci exact de ce le zice aşa, chit că scria pe ele cât China (brandurile, mărcile, marketingul şi poziţionarea de piaţă erau concepte uşor ceţoase pentru un tip de 13 ani), dar le recunoşteam imediat după formele negre triunghiulare care formau cercuri albe. Era visul oricărui fotbalist de la noi să se antreneze cu Tangouri, pentru că erau echilibrate, erai sigur că merg acolo unde vrei (dacă ştiai cum să dai, evident) şi pentru că erau întotdeauna umflate cât trebuie. Nici betoane care să sune ca plasticul de găleată când se loveşte de tine, nici beşici în care să ţi se afunde piciorul ca-n apă când tragi la poartă.
Între timp, am aflat istoria Tango-ului, mingea care a făcut istorie pentru Adidas la campionatele mondiale şi europene din ultimele zeci de ani. Iar astăzi am văzut noul Tango, desenat special pentru Euro 2012. Un model care reuşeşte să evoce designul clasic, dar să vină cu caracteristici estetice care anunţă apartenenţa sa la un turneu final care are loc în două ţări din estul Europei. Folkball-ul Adidas pentru 2012 este Tango-ul pentru Polonia şi Ucraina. Şi arată excelent.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
